Integrarea europeană capătă o dată cu intrarea în anul 2006 un profil tot mai evident şi mai vizibil, întreaga societate fiind, într-un fel sau altul, în febra aşteptării unui rezultat favorabil. Este un fel de examen de admitere la liceu, un liceu prestigios, deşi aparent mai vetust decât în epoca anterioară. Oricum, în termenii admiterilor de oriunde, este anul pregătirii pentru un examen extrem de important, de a cărui ratare sau promovare depinde, simbolic, întreaga viaţă de acum încolo.
Nu vom discuta dacă liceul respectiv chiar are nevoie de noii elevi, şi nici dacă şi-i doreşte. Discutăm doar de admitere ca proces existenţial fundamental în viaţa oricărui om civilizat şi, cum vedem, în existenţa unei naţiuni întregi.
Nu examen de admitere, ci corijenţă
În primul rând admiterea în Uniune presupune ralierea instituţiilor şi politicilor din România cu cele ale UE şi abia în al doilea rând integrarea întregii societăţi, care va resimţi această integrare în timp, iar în ceea ce priveşte unele procese chiar în decenii. Dar, din nefericire, aşa cum se întâmplă prea des în politica românească, imaginarul colectiv a fost deja inflamat de purtătorii de mesaj atât în sens negativ, cât şi pozitiv. Expectanţele româneşti sunt, în ceea ce priveşte UE, mai degrabă economice decât politice, deşi politicul primează în acest proces. Or, politicul, aşa cum a făcut şi în cazul NATO, încearcă să se derobeze de această sarcină şi să trimită spre societate – şi nu spre instituţii aşa cum ar fi fost normal – întreaga încărcătură a momentului integrării, moment reconstruit mai mult emoţional decât raţional. Căci prea puţine instituţii – şi aici media este cea mai vinovată – s-au obosit să explice clar ce înseamnă acest proces.
Ceea ce au uitat să spună politicienii români – şi presa – a fost faptul că de fapt România dă corijenţa la integrare, căci, deşi au fost primite la negocieri, la Helsinki în 1999, în acelaşi val cu cei zece care s-au integrat în 2004, România şi Bulgaria au rămas la coadă, să mai repete la materiile importante. Or, această omisiune la care sunt părtaşi toţi politicienii români, denotă marea problemă a actualei clase politice, şi mai ales a celor care se află astăzi la guvernare. Pierderea integrării în 2007 va însemna măturarea celor mai mulţi membri ai clasei politice actuale, căci foarte probabil vor ieşi la iveală toate luptele intestine din interiorul partidelor şi altele noi vor izbucni, în speranaţa câtorva de a-şi mai menţine o minimă legitimitate. Căci, dacă Madridul din 1997 a fost detonatorul pentru explozia CDR şi căderea lui Constantinescu, respingerea României în 2007 va însemna reconstrucţia întregului edificiu politic pentru a se reconstrui o nouă paradigmă de dezvoltare.
Incertitudini
E mai mult decât ciudat că numai cu un an înainte de aderare incertitudinea încă pluteşte asupra realizării integrării, încă se mai pot face speculaţii şi în general nimic nu e foarte clar dacă chiar vom intra sau nu. Toate aceste incertitudini sunt resimţite dur de coaliţia de la guvernare şi în special de Alianţa PNL-PD. Întreg arcul guvernamental se află sub presiune căci deja majoritatea politicienilor încep să conştientizeze pericolul mortal la care se expun ca oameni politici. Inducerea tensiunii gradat încă de la sfârşitul lui 2004 în ceea ce priveşte viitorul european al României a fost o practică de campanie care s-a impus şi asupra guvernării, deşi la început preşedintele Băsescu a vrut să o pună în umbră. Tăriceanu însă, în speranţa construcţiei unei imagini proprii, independente de Băsescu, a luat-o în braţe ca program guvernamental, înhămând şi partidele de la guvernare la acest proiect. Numai că, fără să vrea sau poate conştient, asumând cartea aderării Tăriceanu a preluat în bună parte proiectul PSD din campanie, proiect calat complet pe integrarea europeană în manieră social-democrată. Chiar şi ajustările “liberale” făcute – precum taxa unică – nu au modificat profund paradigma de dezvoltare a României, paradigmă supusă complet modelului european. Şi astfel, la fel ca PSD sau înainte CDR, actuala guvernare nu are nici un plan de rezervă în caz de eşec. Iar singurul conştient de aceasta pare a fi Traian Băsescu, care nu vrea să-şi asume nici un eşec al guvernării, deşi partidul său prea supus se află şi el în aceeaşi barcă cu Tăriceanu.
Puse în faţa unei situaţii fără nici o alternativă viabilă, toate partidele din arcul guvernamental – cu excepţia poate a UDMR – se află în situaţia de a nu putea abandona cursa şi de a merge până la capăt, fie la ruină, fie la marele pot. Pentru PC situaţia pare acum fără ieşire, căci noi combinaţii politice nu prea mai poate face, după ce a trădat PSD imediat după alegeri, iar o nouă trădare l-ar scoate definitiv de pe scena politică. Acesta este motivul pentru care conservatorii par cei mai interesaţi de a rămâne în coaliţie, oricâte compromisuri ar trebui să facă şi oricât de multe umilinţe ar trebui să îndure. Este deci evident că nu PC va dezerta primul din guvern, chiar dacă integrarea nu ar avea loc în 2007.
Cheia UDMR
Cei care pot să pună probleme, şi deja o fac, deşi cu discreţie, sunt maghiarii din UDMR. Pentru ei integrarea nu ar aduce neapărat beneficii de imagine, ba chiar le-ar încurca întrucâtva situaţia, căci odată spiritualizate frontierele şi implementat sistemul european privind minorităţile, necesitatea reală pentru existenţa unui partid al minorităţilor ar deveni caducă. Probabil acesta este motivul pentru care au introdus – ca şantaj în ultimă instanţă – statutul minorităţilor ca prioritate pentru a rămâne la guvernare. Statutul propune în fapt reconfigurarea UDMR ca partid regional, iar prin ideea Consiliului Naţional al Minorităţilor s-ar putea reconstrui noi poli de putere regională care să depindă mult mai puţin de statul naţional şi mai mult de voinţa minorităţii enclavizate. Astfel UDMR apare ca veriga slabă din arcul guvernamental, deşi până în acest moment a dat semne clare că, dacă i se respectă interesele, poate fi un votant fidel pentru oricine deţine puterea executivă.
Viitorul Alianţei D.A.
Am lăsat la urmă hard-core-ul coaliţiei şi motorul guvernării adică Alianţa D.A. Construită ca o alianţă conjuncturală împotriva PSD, A.D.A. a ajuns oarecum prin minune la putere tractată de Traian Băsescu la Palatul Victoriei. Lipsită de o majoritate clară în Parlament şi fără o bază tehnocratică importantă în teritoriu A.D.A. s-a aflat pe tot parcursul anului 2005 într-o permanentă criză, stare suportată cu nervozitate de liderii săi principali. Căci ceea ce au înţeles toţi membrii PNL sau PD este că A.D.A. este condamnată la existenţă şi conlucrare, chiar dacă relaţiile dintre partidele componente nu sunt dintre cele mai fericite. Scandalurile care au minat structura intimă a Alianţei sunt legate în mod fundamental de putere, şi în special de puterea de a-şi impune oamenii în poziţiile-cheie şi pentru a reuşi să determine un alt curs evolutiv pentru societate.
Criza de personal a Alianţei a fost vizibilă încă de la începutul guvernării, când poziţii-cheie au fost oferite unor persoane evident necalificate a căror unică însuşire a fost loialitatea faţă de unul din partidele ce urmau să formeze guvernul. S-a ajuns astfel ca A.D.A. să recicleze oameni care aparţinuseră guvernării CDR sau chiar să păstreze pe termen nedefinit foşti vasali ai PSD, precum şefii serviciilor secrete, ceea ce i-a nemulţumit profund pe unii membri simpli sau mai importanţi din partidele guvernamentale. Aceeaşi problemă, şi cu o mai mare încărcătură de tensiune, s-a înregistrat şi continuă să existe în teritoriu unde consiliile judeţene s-au reconstituit după alegerile generale nu în funcţie de loialităţile politice din coaliţia de guvernământ, ci în funcţie de interese economice sau familiale obscure. Astfel, în multe judeţe, PC, PSD şi PRM conduc de fapt consiliile judeţene în defavoarea A.D.A. sau, mai rău, reprezentanţii PD sau PNL se ciocnesc dur între ei, aliindu-se cu cei din opoziţie.
Această stare de tensiune este scoasă periodic la lumină de diverşi lideri ai A.D.A. care se războiesc între ei pe majoritatea canalelor media. Avem deci câteva războaie interne, dintre care războiul Băsescu-Tăriceanu este doar unul – cel mai mediatizat, dar nu şi cel mai important. Şi nu este atât de important pentru că cei doi pot practica arta compromisului în final, pe când lupta intestină este mult mai dură.
Şi totuşi, în ciuda acestei tensiuni, Alianţa D.A. PNL-PD nu se va desface în anul 2006, ci va fi forţată să se coaguleze şi mai mult. Desigur, nu va fi vorba nici de fuziune între cele două partide căci nici unul dintre ele nu este pregătit să se subordoneze unul altuia, iar scopul pe termen lung al unui asemenea pas nu e prea inteligibil. Ceea ce uneşte PNL de PD este guvernarea şi atitudinea profund anti-PSD, adică o relaţie de iubire-ură se întemeiază pe considerente mai degrabă psihanalitice decât morale sau politice. Şi unul, şi celălalt dintre aceste partide ştie că pe termen mediu nici unul dintre ele nu poate singur să lupte cu PSD, de care au o oarecare teamă, şi deci nici nu pot să formeze guvernul fără a se sprijini unul pe celălalt. Chiar şi în lipsa aliaţilor conjuncturali precum PC sau UDMR, A.D.A. are şanse de a câştiga mai mult şi de a guverna decât fiecare din partidele constitutive cu aliaţii conjuncturali cu tot. Realismul politic ar trebui, aşadar, să-i îndemne la o atitudine deferentă unul faţă de celălalt, chiar dacă nu se pot iubi.
Inamicul e în altă parte
Sindromul Orban însă denotă şi altceva. Şi anume că lupta dintre Tăriceanu şi Băsescu ascunde în spate luptele intestine din interiorul fiecărui partid. Mulţi membri de partid, atât în PD, cât şi în PNL, s-au obişnuit ca funcţiile publice să fie oferite pur şi simplu pe criteriul apartenenţei la grupul politic aflat la putere. Or, sub imperiul obsesiei integrării şi funcţia publică a evoluat, poziţiile nemaifiind atât de uşor de înlocuit, în afara criteriului competenţei. Dar, în opinia celor de pe margine, cei care au rămas în funcţii sunt pesedişti şi deci ar trebui înlocuiţi, învinuind propriile partide de rea-voinţă în promovarea propriilor oameni. Într-un stat în care sinecura statală este regulă, este normal ca lipsa ei să provoace crize. Astfel încât liderii politici vor trebui, în speranţa integrării, să facă efectiv politică cu propriii membri şi mai puţin cu restul societăţii. Pentru că în acest moment, frica de PNL bântuie PD-ul şi frica de PD bântuie PNL-ul, deşi inamicul este în altă parte. Dar, pe termen mediu, e clar că o fuziune bazată pe frică nu e posibilă.
Ba, mai mult, este foarte probabil că un partid eminamente ideologic, precum PNL, nu prea poate să negocieze cu un partid dinamic şi lipsit de scrupule precum PD, situaţie remarcată de fiecare din liderii celor două partide.
Dacă fuziunea nu e posibilă, nici divorţul nu pare a fi pe rol. Căci şi unul, şi celălalt din cele două partide sunt implicate în procesul aderării, iar un posibil răspuns negativ pe 16 mai 2006 le-ar distruge legitimitatea în egală măsură. Silită să existe, Alianţa D.A. se pregăteşte să devină un nou actor politic, poate mai important decât membrii componenţi, în cazul întârzierii, şi un actor slab dacă răspunsul va fi pozitiv pentru aderare. Dar, aşa cum am mai spus, arbitru rămâne Traian Băsescu şi, poate, societatea românească, dacă va mai fi interesată de politică.
