Poziţionarea lui Kerry în campania electorală nu este mult diferită de cea a preşedintelui în exerciţiu. El îşi asumă aceeaşi situaţie a liderului aflat faţă în faţă cu o ameninţare la adresa ţării sale. Însă accentuează valorile şi principiile, în detrimentul identificării acţiunilor concrete.
Convenţia Democraţilor – o singură voce, mai multe ecouri
La sfârşitul lunii iulie a avut loc în Boston Convenţia Partidului Democrat, care a confirmat candidatura tandemului John Kerry-John Edwards la preşedinţia, respectiv vicepreşedinţia Statelor Unite. “A confirmat” şi nu “a nominalizat” pentru că în momentul de faţă Convenţiile Naţionale ale partidelor americane nu mai sunt forul decisiv pentru alegerea candidatului la preşedinţie, ci doar un forum unde se dezbat anumite chestiuni ale platformei electorale şi se construieşte imaginea publică a respectivului candidat. Nominalizarea candidatului se petrece efectiv mult mai devreme în procesul electoral, iar acesta la rândul său îşi numeşte partenerul de cursă electorală – candidatul la vicepreşedinţie – imediat după aceea. Astfel încât cei doi sunt implicaţi încă de la început în elaborarea agendei electorale a partidului.
Totuşi, interesul publicului american este în continuare crescut faţă de Convenţiile Naţionale nu datorită emoţiei procesului de nominalizare, ci pentru că ele reprezintă un prilej de mai bună cunoaştere a candidaţilor şi a platformei lor, contribuind astfel la informarea votanţilor şi la mobilizarea lor pentru alegerile propriu-zise. A fost şi cazul Convenţiei Democrate de acum o lună care a avut rolul de a-l prezenta electoratului pe Kerry şi programul său. Participarea a fost semnificativă, 5000 de delegaţi, 15.000 de invitaţi şi 15.000 de jurnalişti fiind prezenţi. Două reproşuri esenţiale au fost aduse acestei Convenţii: pe de-o parte faptul că toţi cei care aveau o poziţie diferită de cea a lui Kerry şi a apropiaţilor săi – fie mai radicali, fie mai moderaţi – au fost omişi de pe lista celor care au ţinut discursuri, pentru a oferi o imagine cât mai unitară a partidului în rândul alegătorilor. Pe de altă parte, unii analişti au considerat că problema războiului din Irak în particular şi a politicii externe americane în ansamblu a fost tratată superfluu în discursul lui Kerry, acesta spunând că ştie ce are de făcut în această privinţă, fără să ofere detaliile precise pe care alegătorii le-ar fi aşteptat. Aşadar, la această convenţie, Democraţii au încercat să ofere un discurs unitar, al unei singure voci, însă ecourile nemulţumirilor din partid şi din afara lui au fost suficient de puternice pentru a se face auzite.
“Sunt John Kerry şi mă prezint la datorie”
Acestea au fost cuvintele cu care şi-a început candidatul democrat discursul de acceptare a nominalizării. A fost o introducere pe care mulţi au aplaudat-o pentru prezenţa ei de spirit, dar şi ca semnificativă pentru imaginea pe care mizează Kerry în campanie. Contextul războiului nu poate fi ignorat, iar Bush este clar că va juca rolul “preşedintelui în vreme de război”. Aşadar, Kerrya ales să sublinieze trecutul său de soldat american în Vietnam, care acum va apăra de la Casa Albă ţara, cu la fel de mult simţ al datoriei şi empatizând cu trupele americane trimise pe fronturi departe de casă, în bătălii în care pot pierde tot, fără să câştige nimic.
Scheletul programului lui Kerry este “o Americă mai puternică acasă, respectată în lume”, ceea ce arată o abordare frontală a securităţii Statelor Unite în momentul de faţă, constrânsă de nevoia de a împiedica orice alt atac de tipul 11 septembrie pe propriul teritoriu, dar şi de necesitatea de gândi felul în care se raportează la restul lumii – unilateralism sau multilateralism, şi, dacă ultimul, alături de cine? Problema este pusă bine, fiind deja pe tapet de ceva ani în spaţiul public american, slăbiciunea însă constă în soluţiile pe care le oferă Kerry pentru viitor. El spune ceea ce o parte a americanilor aşteptau de la el – că nu va face ce a făcut Bush. Însă nu reiese foarte clar ce va face el, John Kerry, ca preşedinte al SUA, cu ce va înlocui din ceea ce Bush a făcut greşit. El spune că “voi duce acest război folosindu-mă de experienţa mea directă în război” sau că “ştiu ce avem de făcut în Irak”. Însă retorica cerând argumente, el face apel la patos, la emoţiile omeneşti ale celor care sunt pe front sau au rude pe front, şi la sensibilitatea celor care plătesc pentru acest război, contribuabilii americani. Kerry a afirmat clar: “Nu voi ezita să folosesc forţa atunci când situaţia o va cere”, dar spune prea puţin despre criteriile de evaluare a unei astfel de situaţii.
Poziţionarea lui Kerry în campania electorală nu este mult diferită de a preşedintelui în exerciţiu. El îşi asumă aceeaşi situaţie a liderului aflat faţă în faţă cu o ameninţare la adresa ţării sale. Însăaccentuează valorile şi principiile, în detrimentul identificării acţiunilor concrete. Bush a definit mândria americană prin atuurile puterii de a interveni oriunde pe planetă, militar şi politic, iar Kerry mizează pe insatisfacţia americanilor faţă de această definiţie. De aceea el încearcă să justifice acelaşi potenţial de intervenţie prin valorile tradiţionale ale societăţii americane. “…scrutinul înseamnă alegeri. Iar alegerile înseamnă valori. În cele din urmă nu politicile şi programele contează; preşedintele trebuie să aibă principii”.
“Cele două Americi”
Discursul democrat este atipic şi din punct de vedere economic. Temele pe care cei doi candidaţi le-au identificat ca fiind majore în programul lor la nivelul politicilor interne se adresează clasei mijlocii, interesate de taxe, care formează tradiţional electoratul republican. Kerry a vorbit despre disciplină şi responsabilitate fiscală, despre micşorări ale taxelor şi ale deficitului bugetar. Edwards a formulat aceste politici mai tranşant, vorbind despre “o Americă a săracilor şi o Americă a bogaţilor”, intenţia fiind de a păstra electoratul democrat şi de a câştiga voturi din tabăra adversă, lucru necesar având în vedere procentele apropiate dintre cei doi candidaţi. Strategia este riscantă, cu atât mai mult cu cât cei doi democraţi au rădăcini sociale în elita Coastei de Est, sunt avocaţi milionari, iar soţia lui Kerry este moştenitoarea unui soţ decedat, fost senator miliardar. O astfel de origine socială îi face puţin credibili pe cei doi în rândurile claselor sărăcite de recesiunea economică din ultimii ani.
Pe agenda electoratului american, patru teme au fost identificate ca importante, în ordinea aceasta: economia, războiul din Irak, valorile şi stilul de conducere. Primele două sunt punctuale, iar electoratul va decide pe baza unor argumente cvasiraţionale, în funcţie de interesele sale imediate. Cele din urmă însă sunt subiective, anumite percepţii fiind şi schimbătoare şi uşor de manipulat. Kerry atrage discursul pe acest teren din două motive aparente: pe de-o parte este mai uşor să sensibilizezi publicul fără să-l minţi direct, ştiind că unele din acţiunile pe care le ai de întreprins ca viitor preşedinte al SUA nu pot fi spuse în campanie fără serioase consecinţe negative asupra succesului tău, iar pe de altă parte pentru că publicul american este foarte vulnerabil şi emoţional în urma succesivelor lovituri psihologice din şi după 11 septembrie.
Mulţi nu ştiu exact ce vor, ştiu că “orice, numai Bush, nu”. Iar atunci o retorică împotriva preşedintelui în exerciţiu, fără atacuri murdare şi directe (aşa cum de fapt a şi fost aceea a discursului de acceptare a lui Kerry), are şansele cele mai mari de reuşită, având în vedere că demantelează punct cu punct ce a făcut predecesorul şi pune în loc valori, emoţii, principii. Americanii probabil că vor vota în mare măsură împotriva lui Bush, fără să ştie însă exact pentru ce.
