Luna august 2007 va rămâne în istoria burselor internaţionale ca începutul unui nou tip de criză financiară care se deosebeşte de cele precedente atât prin natură cât şi prin profunzimea reverberaţiilor produse.
Boom-ul financiar actual nu este un fenomen nou si nici nu transcende definiţia clasică a unui boom de tipul crizelor speculative, de la tulipmania din Olanda secolului XVII si pâna la crahul dot-com-urilor din 2001. Mecanismul său ţine însă de un complex de fenomene speifice pieţelor financiare moderne care îi conferă dimensiuni aparte. Este voba aici în special de popularizarea anumitor produse financiare sofisticate care au dat aşa numita piaţă de sub-prime. Pe aceasta piaţă se tranzacţionează creditele ipotecare ce au fost transformate in titluri de valoare si care sunt plasate pe bursă de către instituţiile de credit în căutare de surse de re-finanţare. În acest fel, riscul asociat creditării imobiliare este transferat de către bănci diverşilor investitori dornici să-şi diversifice portofoliul.
Oportunitatea a fost rapid sesizată de către numeroase fonduri de investiţii, fonduri de pensii si bănci private care au plasat sume importante pe piaţa de sub-prime. Motivaţia a fost legată in principal de randamentele atractive ale acestor titluri si de evluţiile spectaculoase de pe pieţele imobiliare, mai ales din spaţiul anglo-saxon.
Formula părea una ideala: cumpărătorii de imobile erau mulţumiţi de atractivitatea condiţiilor de creditare ale băncilor, băncile erau mulţumite că puteau agrega si transfera riscul de credit unei puzderii de investitori, iar aceştia din urmă nu puteau decât să exalte în faţa perspectivei unor plasamente noi si profitabile. Totul însă a funcţionat atâta vreme cât nimeni nu şi-a pus problema inversării trendului de pe piaţa imobiliară. În momentul când au apărut primele semne de scădere a preţurilor locuinţelor, valoarea titlurilor asociate creditelor ipotecare a început să fie pusă sub semnul întrebării. În aceste condiţii prima reacţie a băncilor a fost de a verifica în ce măsură valoarea creditelor continua să fie acoperită de valoarea ipotecii şi de plăţile debitorilor.
Problema care a ieşit curând la iveală a fost aceea că exista un procent îngrijorător de rău-platnici, dintre care unii nu viraseră nici măcar prima rată la credit. Pentru mulţi dintre aceştia, urma să se descopere, situaţia era imposibil de deblocat deoarece veniturile lor nu acopereau sub nici o formă cuantumul tranşelor de plată a datoriei către bancă. Situaţia nu a fost surpinzătoare decât pentru outsider-ii sistemului de creditare, deoarece compromisurile făcute de către oficiile de credit imobiliar erau pe cât de conştiente pe atât de sistematice. Nu numai că interesul crescut al bancherilor pentru creditul ipotecar a condus la relaxarea spectaculoasă a condiţiilor de creditare (prin reducerea ratei dobânzii, diminuarea pragurilor de venit sau a criteriilor de încadrare în muncă a angajatului) dar şi sistemele de verificare si control al datelor privind solicitanţii de credit au fost slăbite.
Ca urmare, contractarea unui credit ipotecar a devenit accesibilă pentru un număr din ce in ce mai mare de americani, mai mult sau mai puţini oneşti. Între cei din urmă si-au făcut loc si foarte mulţi dintre cei cărora veniturile si situaţia profesională nu le permiteau în mod normal să contracteze asemnea credite. Cele mai utilizate practici au devenit inventarea unui loc de muncă bine plătit si / sau exagerarea veniturilor. Au apărut chiar şi firme zise de consultanţă care se ocupau cu întocmirea unui dosar de creditare pe bază de documente fictive. De exemplu, pentru 55 USD este încă posibil pentru curajoşi să-şi “achiziţioneze” un loc de muncă şi o fişă de salariu fictive, dar care pot fi confirmate pentru cei care sună la firma Employment Verification Services – www.verifyemployment.net.
Odată întocmit dosarul de credit, visul cumpărării unei case de către cetăţeanul abil era practic realizat. Pe de altă parte banca, dornică de a scăpa de un risc dificil de evaluat, metamofoza creditele in titluri de valoare tranzacţionabile, fapt permis de mecanismele complexe ale pieţelor financiare, si de altfel perfect legal. Ultimul pas era antrenarea fondurilor de investiţii dispuse sa plaseze lichidităţi în aceste titluri. Toti aceşti factori conjugaţi au creat o gaură estimată deocamdată între 50 si 100 miliarde USD.
(Va urma)
