Ce se întâmplă cu Roşia Montană? Confruntaţi cu o întrebare atât de provocatoare, care priveşte direct parteneriatul dintre economie comunitate cultură şi putem avea trei reacţii. Prima este pur şi simplu cea a struţului băgat cu capul în nisip, adică de neglijare. A doua ţine de credinţa că lucrurile se vor rezolva de la sine. Ne dizolvăm în Uniunea Europeană şi problemele se vor dilua ele cumva. Poate că la Bruxelles sau poate în altă parte se va găsi o soluţie, poate o directivă sau alta va amputa evoluţia proiectului. A treia presupune rezolvarea crizei în interiorul sistemului nostru politic şi economic, în parametrii reali.
Cert este că amânările şi tergiversările au amplificat şi continuă să amplifice factorii de risc asociaţi proiectului, atât din perspectiva actorului economic, cât şi a comunităţii locale.
Să nu uităm însă un lucru, şi anume că inclusiv demararea unei iniţiative de amploarea proiectului de exploatare a rezervelor de aur şi argint din Munţii Apuseni fără toate acordurile şi avizele conforme poate fi justificată doar prin toleranţa, cumpărată sub forme mai mult sau mai puţin mascate, a autorităţilor locale şi centrale. Acestora din urmă le revenea responsabilitatea de a evalua, aproba şi supraveghea impactul realizării proiectului. Abia la mijlocul anului curent, un Consiliu interministerial de analiză tehnică urmează să-i hotărască soarta. Urmările sunt greu de gestionat şi oricât de puţine resurse am avea, trebuie să folosim toate mijloacele pentru a identifica o soluţie viabilă dezvoltării regiunii pe termen lung, fără a sub- sau supraestima niciuna dintre cele patru elemente anatomice enunţate mai sus.
Patrulaterul aurifer în derivă şi secretomanie
La Roşia Montană, extragerea zăcămintelor de aur are o lungă tradiţie. În ultimii 6 ani, circa 800 dintre mineri au fost totuşi disponibilizaţi, iar în octombrie 2006 a fost închisă exploatarea gestionată de filiala Roşiamin a Companiei Naţionale a Cuprului, Aurului şi Fierului Minvest Deva SA. Actualele evoluţii urmăresc direcţiile propuse de Strategia industriei miniere pentru perioada 2004-2010.
Aceste demersuri de eficientizare a minelor româneşti au fost însă precedate de o succesiune vastă de subvenţionări de exploatare şi prelucrare a minereului auro-argentifer, dar şi de o scurtă listă secretă de licenţe, concesionări şi permise miniere aferente zonei Roşia Montană. Concret, totul a început în iunie 1997, când ministrul industriei şi comerţului, Călin Popescu Tăriceanu, comunica Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM) acordul său pentru formarea companiei SC Roşia Montană Gold Corporation SA (RMGC) prin asocierea companiei Gabriel Resources (80% din acţiuni), Regia Autonomă a Cuprului (RAC) Deva (19,3%) şi un grup de acţionari români minoritari (0,7%). Acelaşi ANRM acordă în 1999 licenţa de concesiune şi exploatare a minereurilor din perimetrul Roşiei Montane titularului RAC DEVA şi RMGC ca afiliat. În interval de un an, licenţa este transferată de la RAC DEVA, devenită între timp Minvest Deva SA, către RMGC, în octombrie 2000. Fundaţia Soros a solicitat deschiderea acestei cutii negre: atât licenţa de exploatare a minereului acordată Minvest Deva şi ulterior transferată RMGC, cât şi contractul prin care aceasta a fost transferată, împreună cu toată documentaţia tehnică aferentă, drepturile şi obligaţiile părţilor, dintre care una reprezintă statul român, trebuie să iasă de sub incidenţa “informaţiilor clasificate, exceptate de la accesul liber al cetăţenilor”.
Nimic mai clar, dar nu se întâmplă nimic în acest sens. RMGC aşteaptă momentan aprobarea Studiului de Impact asupra Mediului şi eliberarea permisului de mediu pentru exploatare în vara anului 2007. Va urma apoi obţinerea altor permise necesare proiectului, până la cele de construcţie – prefigurate pentru toamna anului 2007, ţinta RMGC fiind de a produce primul lingou de aur în toamna anului 2009. Dificultăţile exploatării ulterioare a 20 de tone anual, din cele peste 314 tone de rezerve de aur şi peste 1480 tone de argint, în Roşia Montană continuă însă şi cu blocajele în achiziţionarea drepturilor de acces pe proprietatea localnicilor, dar nu numai.
Impactul economico-social
Proiectul afectează 38% din suprafaţa comunei Roşia Montană şi aproximativ 1800 de persoane, care trebuie strămutate. 740 style=”mso-bidi-font-weight: bold”>de case, câteva şcoli şi biserici cu cimitirele lor se cer dărâmate. Operaţiunea a stârnit, în mod evident, o puternică reacţie negativă din partea a numeroşi localnici, chiar dacă un număr însemnat au acceptat ofertele atrăgătoare de compensare financiară din partea firmei.
Într-o zonă cu un şomaj de circa 70%, RMGC estima în mai 2007 că va crea 1.200 de locuri de muncă pe perioada construcţiei minei, încă 600 de noi locuri de muncă implicate direct în faza operaţională şi că va genera indirect alte 6.000 de locuri de muncă, colaterale proiectului de exploatare auriferă (conform declaraţiilor reprezentanţilor RMGC, mai 2007). Salariile promise vor echivala de circa 4,7 ori salariul mediu pe economie raportat la numărul de angajaţi. Suprapus însă angajării reprezentanţilor din consiliile locale, ale soţiilor şi rudelor acestora, fără de care demararea proiectului ar fi fost imposibilă la nivel local, acest argument este parcă destul de greu digerabil.
Pe fond, infuzia totală de investiţii în regiune se va ridica la 2,5 miliarde USD pe perioada funcţionării minei până în 2022, când resursele vor fi fost epuizate. Înseamnă că la sfârşitul perioadei de exploatare a zăcământului, zona ar rămâne din nou fără locuri de muncă, cu un număr mare de şomeri, importaţi parţial din delocalizare în regiunea respectivă (Roşia Montană având în prezent circa 2000 de locuitori) şi cu un mediu grav afectat.
Acum să tragem linie: profiturile potenţiale ale RMGC prin valorificarea acestor rezerve se ridică la cel aproximativ 4 miliarde USD pentru următorii 15 ani, dacă luăm în calcul veniturile preconizate de dinamica preţului de piaţă al unciei de aur şi argint (aproape 8 miliarde USD încasări) şi scădem totalul costurilor operaţionale, de capital şi altor costuri aferente. Pentru următorii cinci ani, de exemplu, costurile operaţionale estimate pentru o uncie de aur (31,10 grame) vor fi de 181 USD, iar costurile totale de capital, inclusiv dobânzile, costurile de finanţare şi cele corporatiste se vor ridica la circa 750 milioane USD.
Proiectul fiind realizat într-o zonă defavorizată, firma RMGC a beneficiat de scutiri de impozite pe o perioadă de 10 ani şi reduceri la taxele vamale (1997 – 2007). Chiar şi în condiţiile actuale, veniturile potenţiale încasate la bugetul de stat, rezultate din impozitul pe profit şi redevenţele de exploatare (în valoare de 2% din profit), ar genera o sumă de circa 700 milioane USD pentru Statul Român, până în 2022. RMGC devine însă unul dintre principalii 5 contributori la bugetul de stat într-o regiune, unde PIB pe locuitor produs zilnic este în momentul actual de doar 2 USD. Relevanţa colectării veniturilor la buget se va potenţa prin impozitele încasate pe salariile lucrătorilor.
Controverse istorico-arheologice
Reversul medaliei este înfăţişat de regizorul Tibor Kocsis în filmul său “New Eldorado“. Sub blestemul aurului, patru munţi sunt pe punctual de a dispare de pe faţa pământului, aproximativ 800 de hectare vor fi acoperite cu deşeuri contaminate cu cianuri, urmând a se construi un dig care să oprească poluarea zonei. O ploaie foarte puternică poate genera însă o catastrofă în regiune, imposibil de prevenit. Satul Roşia Montană, cu casele, arhitectura şi cultura sa vechi de secole – de fapt prima localitate atestată documentar în România -, riscă să dispară.
Numeroşi arheologi români şi francezi au relevat valoarea inestimabilă şi interesul ştiinţific uriaş al vestigiilor arheologice, cu caracter de unicat în Europa. Intensificarea cercetărilor în zona afectată de proiect este urmarea firească a obligaţiilor legale, finanţate chiar de firma RMGC, pentru obţinerea “descărcării arheologice”. Conservarea moştenirii culturale a zonei a fost sprijinită într-adevăr, adeseori, şi pe spezele firmei RMGC. Insuficienţa acestor resurse private este însă inevitabilă, fiind dublată de apariţia unei serii de alte nereguli.
Mai întâi, parţialitatea cercetărilor, restrânsă doar la 4 hectare, trebuie extinsă la toată suprafaţa vizată de proeict, adică la cel putin 100 hectare. Cine va suporta aceste costuri sau cine va răspunde de inconştienţa excavărilor în zonele de interes istorico-arheologice neverificate încă?
În al doilea rând, apare stranie neexercitarea dreptului de preemţiune de către Statul Român, prin intermediul Ministerul Culturii şi Cultelor, respectiv al Consiliului Judeţean Alba şi al Primăriei Roşia Montană în procesul de vânzare a 14 imobile, monumente istorice de secol XVIII-XIX, înstrăinate în ultimii 5 ani în zonă.
În al treilea rând , scopul evaluării corecte şi pertinente a impactului de mediu este grav periclitat. Înşişi autorii Planului de Management al Patrimoniului Cultural privind Centrul Istoric al localităţii Roşia Montană au reclamat, încă din septembrie 2006, faptul că documentaţia lor a fost inclusă doar parţial în Raportul depus de RMGC la Ministerul Mediului.
În al patrulea rând, exploatarea zăcământului de aur ar duce la distrugerea iremediabilă a sitului arheologic, ceea ce ar fi o pierdere de nerecuperat şi ar anula posibilitatea constituirii în viitor a unei zone de turism cultural ca soluţie economică durabilă, aducătoare de venituri populaţiei în zonă pe termen lung. Distrugerea unor vestigii arheologice de asemenea valoare ar fi o crimă culturală, după cum estima academicianul Haiduc.
Compatibilitatea cu legislaţia, principiile şi normele UE
Un studiu întocmit de experţi jurişti de la Institutul de Drept European al Universităţii de Drept din Viena reclamă faptul că proiectul contrazice nu numai legislaţia de mediu a Uniunii Europene, ci şi principiile de bază şi standardele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Dacă în prima situaţie opinia lor este infirmată de către noile demersuri ale coordonatorilor proiectului minier Roşia Montană, ultimul aspect rămâne încă sub semnul întrebării.
Restricţiile de mediu.
Operaţiunea de la Roşia Montană se doreşte a fi primul proiect acceptat în condiţiile legislative europene mult mai dure. Astfel, proiectul devine model-pilot pentru piaţa europeană, conformându-se din prima zi de operare solicitării de a nu depăşi 10 ppm (părţi pe milion) a “concentraţiei de cianuri disociabile în mediu slab acid la punctul de descărcare a sterilului de la staţia de procesare în iaz”. Astfel, se conformează cu circa 10 ani mai devreme Directivei 2006/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind gestionarea deşeurilor din industriile extractive şi modificarea Directivei 2004/35/CE. Transpunerea şi notificarea de către statele membre a termenelor mult mai rigide impuse de acest nou cadru comunitar, deci implicit şi de România, este obligatorie până la 30 aprilie 2008. Prevederile de la art 13. Prevenirea deteriorării stării apelor, poluării apelor şi solului, alineatul 6, acordă însă perioade de tranziţie operatorilor minieri, impunând standarde de concentraţie a cianurii de: 50 ppm începând cu 1 mai 2008,25 ppm începând cu 1 mai 2013, 10 ppm abia începând cu 1 mai 2018, 10 ppm la instalaţiile de deşeuri care au primit autorizaţie dupa 1 mai 2008.
Încălcarea drepturilor omului.
Art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pedepseşte măsurile de strămutare forţată şi relocare impuse de autorităţile române locuitorilor zonei miniere care refuză să-şi cedeze proprietăţile. România este obligată să respecte această Convenţie. În caz contrar, Statul Roman, şi nu firma RMGC, va fi parte a unor procese la Strasbourg, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Tot Statul Roman este cel care va trebui să suporte consecinţele unor sentinţe nefavorabile dacă drepturile fundamentale ale persoanelor strămutate au fost grav lezate.
Spectacolul toxic al cianurii
În documentele de evaluare a celor mai bune tehnici posibile (BAT) pentru managementul iazurilor de decantare a sedimentelor şi a sterilului, se menţionează clar că utilizarea cianurilor este metoda cea mai larg răspândită în extracţia aurului în Uniunea Europeană. Cu ajutorul cianurii, 99% din cantitatea de aur poate fi extrasă din rocile care conţin acest metal, garantând rentabilitatea economică a proiectului.
În practica de extracţie însă, tehnologia de preparare a aurului şi argintului prin cianurare se utilizează de aproximativ 30 ani, la scară mare, ca agent de obţinere a aurului şi argintului în peste 400 de mine în lume.Turcia, Suedia, Finlanda, Spania, Franţa, Italia şi România (la Baia Mare, Roşia Montană şi Baiţa Bihor) permit utilizarea cianurii în minerit, dar ţări precum Germania, Cehia şi Slovacia au interzis această metodă, iar Bulgaria şi Armenia nu au aprobat proiecte de acest tip. Cianura este foarte toxică atât pentru oameni, cât şi pentru animale.
Cum se procedează pe fond şi care sunt riscurile expunerii la cianură? lang=AF style=”FONT-SIZE: 14pt; mso-ansi-language: AF”> Minereurile sunt tratate cu o soluţie de cianură în bazine uriaşe. După ce aurul este extras, soluţia contaminată nu numai cu cianură, ci şi cu o cantitate mare de metale grele este depozitată în iazuri de steril mari. Aceste reziduuri rezultate în urma activităţilor de extragere a aurului reprezintă o ameninţare serioasă la adresa sănătăţii oamenilor şi a mediului. Cianura poate ajunge în organism prin căile respiratorii, prin piele sau prin înghiţire. Prin urmare, orice contact cu apă sau aer contaminate este extrem de periculos. Dacă otrava este inspirată, atunci căile respiratorii sunt arse. Primele semne alarmante sunt anxietatea, durerea de cap, ameţelile şi hiperventilarea. Atunci când dozele sunt mai mari, respiraţia veziculară se blochează în scurt timp, presiunea sanguină descreşte, ritmul cardiac scade sub 60 de bătăi pe minut, iar persoana otrăvită ajunge în comă sau se zbate în convulsii. Moartea prin sufocare are loc în câteva minute. Doza mortală pentru om este de 1 mg CN‾/kg greutate corporală şi de doar 0,03 mg CN‾/l apă pentru peştii sensibili, alţii putând tolera până la 0,2 mg/l. La concentraţii de peste 3 mg CN‾/l, un râu este mort. De exemplu, cantitatea de cianură (120 t) care a ajuns în mediu atunci când a avut loc accidentul de la uzina de procesare a aurului din Baia Mare ar fi fost suficientă să omoare aproximativ 1 miliard de oameni. În câteva zile, fauna de pe 700 de kilometri ai cursului râurilor din România şi Ungaria a fost distrusă în totalitate. Accidente majore similare, circa 30 numai după 1990, au avut loc şi în alte ţări unde se aplică procedeul: în SUA (1993 şi 1998), Guyana (1995), Australia (1995), Filipine (1999), cu menţiunea însă că zonele respective erau mai puţin populate şi efectele mai puţin dramatice.
Proiectul Roşia Montană pare că se va conforma mult mai rapid cu standardele europene în vigoare de gestionare a deşeurilor din extracţia minereurilor cu ajutorul cianurii. Totodată, RMGC a adoptat Codul pentru fabricarea, transportul şi folosirea cianurii in productia aurului administrat de către Institutul Internaţional de Management al Cianurii. Acest cod supune automat compania unui audit din partea unui comitet independent, pentru certificarea respectării cerinţelor impuse. Proiectul RMGC nu menţionează încă o asemenea certificare, dar afirmă că este semnatară a acestui Cod. Totodată, începând cu anul 2006, Gabriel Roşia Montană se conformează codului OECD de conduită a companiilor multinaţionale şi standardelor ONU de siguranţă pentru gestiunea deşeurilor cianurate.
Accidentele rămân totuşi inerente. Statisticile ne arată că 72% dintre ele s-au datorat defecţiunilor de la baraje, 14% spargerilor de conducte şi 14% au fost accidente de transport. Nimeni nu poate garanta că ele nu se vor repeta, iar în aceste condiţii pedepsirea vinovaţilor nu mai serveşte la nimic. Nici argumentul că Guvernul român, la rândul său, nu a reuşit până acum să găsească resursele necesare pentru reabilitarea mediului în celelalte circa 500 de mine închise în România în ultimii 15 ani, conform estimărilor Băncii Mondiale, nu ne ajută.
Soluţia: Guvern sau Rasputin?
Se pare că Rasputin nu a murit din cauza dozei de cianură puse din ordinul prinţului Iusupov în prăjiturile care i-au fost servite fiindcă aceste prăjituri erau pudrate cu zahăr, deci conţineau glucoză, care în reacţia cu cianura de potasiu dă un compus mai puţin otrăvitor. Apoi, se spune că siberianul lua sare înainte de fiecare masă, lucru care îi imuniza oarecum organismul. În plus, doctorul îi dădea adesea să înghită, profilactic, mici cantităţi din diferite otrăvuri.
Cum nu cred că dorim să ne expunem “tratamentului Rasputin”, soluţia rămâne tot stricta monitorizare a cianurilor de către factorii responsabili sau chiar interdicţia de a folosi tehnologia de cianurare în industria minieră. Avem cel puţin încă două argumente în acest ultim sens.
Banca Naţională a României deţinea 3,37 milioane uncii rezerve în aur, la sfârşitul lunii aprilie 2007, adică echivalentula o treime din rezervele totale de aur ale Roşiei Montane, respectiv echivalentul a 1,67 miliarde Euro. Mai mult decât atât, rezervele băncilor centrale şi instituţiile financiare internaţionale stochează în total peste 34.000 tone aur, o pătrime din totalul aurului extras vreodată în minele lumii. Aceste rezerve au devenit însă un anacronism. Bănci centrale precum cele din Olanda, Elveţia, Marea Britanie sau Australia au început deja să vândă părţi semnificative din ele. Pe scurt, cele 34.000 tone de aur ar putea satisface cererea mondială pentru următorii 8 ani (85% destinată bijuteriilor şi 12% industriei). Cred că merită să reiterăm întrebarea: chiar avem nevoie de această producţie de aur?
Apoi, Agenţia Americană de Protecţie a Mediului propune metode alternative de extracţie şi prelucrare a aurului şi argintului, cu costuri comparabile sau chiar mai mici decât cele implicate prin cianurare, dar de până la 200 de ori mai puţin toxice. Cercetările preliminare nu sunt încă atestate de documente oficiale, însă e foarte probabil să asistăm curând la apariţia acestor noi tehnologii pe scară largă.
Sunt perfect conştientă de faptul că o prezentare ca aceasta ar trebui, în definitiv, să fie cât mai neutră. Strădaniile au fost pe măsură, dar mărturisesc că găsesc dificilă o astfel de atitudine după survolul argumentelor pro şi contra. Nu pot însă învinui pe nimeni altcineva de starea de fapt, decât slab funcţionalele instituţii ale statului care au permis demararea unui astfel de proiect, corupţia care a tapat evoluţia sa, surclasând bunele intenţii ale investitorului. Eventualele soluţii trebuie să ţină cont acum şi de evoluţia ultimilor zece ani, în aceeaşi notă de obiectivitate.
