La începutul lunii iunie, agenţia de rating Moody’s a dat publicităţii un raport privind starea sistemului bancar din România. Mass-media de la noi aproape l-a ignorat. Raportul, deşi ia în calcul şi scenarii pesimiste, cum ar fi cel al deprecierii leului, transmite un mesaj clar: “Sistemul bancar românesc este stabil şi reflectă creşterea puternică a afacerilor din România”. Acest mesaj apare în perioada importantă a lansării privatizării BCR şi CEC.
La începutul anilor ’90 o delegaţie oficială japoneză îşi preciza uimirea cu privire la dorinţa României de privatizare rapidă. Opinau că tocmai, având în vedere decalajul tehnologic, ar fi bine ca statul român mai întâi să investească în întreprinderi, pentru ca ulterior acestea să fie vândute pe bani frumoşi. Cam în aceeaşi perioadă tinerii liberali Patriciu, Cataramă, Tăriceanu, dar şi Ion Ţiriac susţineau privatizarea “pe un leu” în virtutea ideii ca patronatul să investească masiv în vederea rentabilizării acestora şi, implicit, a creşterii economice.
Adevărul s-a dovedit a fi undeva la mijloc. De multe ori deciziile au fost luate greşit fie din incompetenţă, fie datorită intereselor personale. Privatizările de succes sunt puţine, de cele mai multe ori din vina reprezentanţilor statului român prin FPS şi toţi “urmaşii săi”. Alteori şi din pricina investitorilor.
Modele de succes
Privatizarea BRD reprezintă un succes. Banca a crescut, are imagine pozitivă, iar trendul de asemenea. Indicele BET, calculat pe baza evoluţiei celor mai lichizi emitenţi, s-a situat pe grafic mai mereu sub BRD. În plus, începând cu 15 martie 2005 acţiunile BRD au fost incluse în indicele ROTX lansat la bursa de valori vieneză, confirmare a importanţei băncii în zona est-europeană.
Privatizarea Bancpost reprezintă de asemenea un succes, evoluţia sa în 2004 fiind un exemplu în acest sens.
Aşadar, privind prin prisma evoluţiilor post-privatizare, vedem că se poate şi aşteptările sunt mari. Atât BCR, cât şi CEC sunt două nume importante pe piaţă, au active impresionante, reţele importante şi nu doar că nu pot fi vândute oricum şi oricui, dar trebuie să menţină sau chiar accelereze ritmul de creştere. O altfel de evoluţie ulterioară s-ar chema un eşec lamentabil.
Pro şi contra privatizare
Nu ştim exact cât de insistent cer organismele internaţionale privatizarea celor două societăţi bancare, dar ştim că argumentul este folosit de fiecare dată când subiectul este adus în prim-plan.
Pe de o parte, este clar că orice agent privat poate aduce beneficii mai mari unei economii decât dacă aparţine statului. Competitivitate, corectitudine sau interesul acţionariatului sunt doar câteva explicaţii simple, dar logice. Dar în acelaşi timp este imposibil să nu te întrebi cine şi de ce ar vinde una dintre cele mai rentabile firme? Există şi voci care plusează – este indicat ca pe piaţă să rămână o bancă cu capital majoritar românesc, dacă nu cumva chiar a statului, având în vedere slăbiciunea economiei naţionale.
Adevărul este că România nu posedă instrumentele ţărilor din G7 (G8) de apărare a capitalurilor autohtone în sistemul bancar naţional. Dar la fel de adevărat este că trebuie continuat pe drumul pe care a pornit România. Personal cred ca privatizarea reprezintă o mare şansă pentru ambele bănci. Probabil că idealul ar fi ca măcar una din ele să fie cumpărată de un investitor român, dar cel puţin în cazul BCR aceasta reprezintă doar o utopie.
Important este ca preţul să fie cel corect. Unii analişti afirmă că un preţ mare la vânzarea BCR atrage după sine şansele unui preţ ridicat la CEC. Este adevărat că un investitor înfrânt la prima rundă poate forţa nota un pic la cea de-a doua, dar niciodată nu va supralicita peste limite. Discutăm de privatizări de care se pot apropia – sau cel puţin aşa trebuie! – doar bănci mari, nu de duzină. Independent de motivaţie, se pare că ordinea aceasta va fi.
Întâi BCR…
Anul 2005 stă sub semnul zodiacal al BCR. Bancă ce deţine circa 30% din piaţa serviciilor bancare din România, Banca Comercială Română este port-drapelul multor semnale date de către BNR privind politica de dobânzi. Cu toate că imaginea sa a avut de suferit uneori, iar în ultimii ani au apărut concurenţi serioşi pe piaţă, BCR rămâne premiantul cu coroniţă. Ca dovadă, preşedintele AVAS Gabriel Zbârcea pomenea cu doar câteva zile înainte de lansarea privatizării de cinci nume importante care şi-au declarat interesul: Deutsche Bank, Intesa, Unicredit, HVB şi BNP Paribas, iar în perioada următoare sunt posibile anunţuri din partea Fortis, Citi sau Commerzbank.
Banca Mondială, prin divizia sa de investiţii financiare IFC, a cumpărat în anul 2003 un sfert din acţiuni pentru 222 de milioane de dolari deoarece APAPS nu a găsit un investitor pe măsură la acea vreme. O afacere reuşită, se pare. Astăzi statul român deţine împreună cu BERD şi IFC 62% din acţiuni. Proiectul de privatizare prevede vânzarea fie a 50% plus o acţiune, fie a 62%. Gabriel Zbârcea susţine că se va încuraja a doua variantă.
… apoi CEC
CEC este un simbol pentru români. Are “respectabila” vârstă de 141 de ani. Deşi a fost erodată în ultimii ani, în special datorită legării numelui de scandalul FNI, încrederea este mare. Pe scurt e cea mai de încredere bancă pentru populaţia sceptică şi/sau neinformată.
CEC a manifestat tendinţa de a transmite în piaţă politica de dobânzi a Băncii Naţionale, aşa cum spuneam şi despre BCR. Chiar mai mult decât aceasta, CEC a încurajat creditele în lei.
Totodată CEC deţine cea mai largă reţea de sucursale în întreaga ţară, iar în mediul urban este de departe campion absolut.
Deşi situaţia financiară nu este la fel de roză ca a BCR, CEC are atuuri importante de partea sa. Parcă special pentru a aduce acum un minus la imagine, începutul lunii iunie a adus un conflict fără precedent în instituţie între sindicate şi patronat în urma neînţelegerilor survenite în timpul negocierilor contractului colectiv de muncă.
Mişcarea pieţei
În fapt, în acest an se privatizeză locul întâi şi locul al patrulea pe piaţă în anul 2004. Topul anului 2005 va fi cu siguranţă complet diferit. Deja a avut loc o modificare la vârful ierarhiei, HVB fuzionând cu Banca Ţiriac, o urcare a austriecilor de la Bank Austria Creditanstalt pe poziţia a patra. Cel puţin deocamdată ei rămân în afara podiumului, dar este posibil – având în vedere interesul manifestat pentru BCR şi CEC – să înainteze, depăşind BRD şi Raiffeisen, adică locurile 2-3.
Se pare că este foarte posibil să asistăm la repetarea “scenariului austriac” al achiziţiilor de societăţi de asigurare şi în cazul societăţilor bancare.
Cu cărţile pe faţă
Aşa cum precizam într-un articol din urmă cu câteva luni, deşi este una dintre cele mai transparente metode, privatizarea la bursă a fost evitată de toate guvernele ultimilor 15 ani. Anul 2005 este un an important în ceea ce priveşte privatizările în general, dar în special cele din sistemul bancar.
Negocierile purtate direct cu fiecare investitor doritor pot avea unele avantaje, dar alegerea privatizării celor două bănci prin BVB trebuie privită a fi soluţia adecvată.
În primul rând, astfel dispare orice urmă de neîncredere care ar putea plana – întemeiat sau nu – asupra câştigătorului. Asupra privatizării Dacia au planat tot felul de suspiciuni, vorbindu-se că ar fi fost interesate şi alte firme (Volkswagen, Hyundai, Fiat etc.), care chipurile ar fi putut face mai mult. Iată că Renault a reuşit, saltul realizat de uzina piteşteană fiind considerabil, iar vorbele – deşi au afectat iniţial imaginea constructorului auto francez – au rămas în urmă. Aşadar, o lovitură de imagine extrem de importantă ţării în aşteptarea altor privatizări importante ale acestui an.
În al doilea rând, măsura se impune faţă de bursă. După loviturile succesive primite în această primăvară, de cele mai multe ori graţie puterii actuale, bursa trebuie să renască într-un an important şi pentru ea. Să nu uităm că în acest an sunt anunţate să intre pe BVB mai multe nume importante, printre care şi câteva bănci cum ar fi Mindbank sau Romexterra.
Pe tabla de şah a economiei româneşti, BCR este un câmp strategic. Privatizarea sa nu poate surprinde dacă este folosită şi cu motivaţie politică – toate guvernele au avut aceasta abordare! -, dar este esenţial ca argumentele financiare să rămână în prim-plan. Aşadar, evitarea privatizării BCR la bursă poate avea explicaţii – nu scuze! – având în vedere importanţa sa.
Cu CEC este altceva. Şi aici vorbim de o privatizare importantă, dar nu de una strategică. La argumentele de mai sus putem adăuga în cazul CEC şi siguranţa obţinerii preţului corect.
Cotarea BCR şi CEC la bursă pe lângă băncile deja existente sau în curs de devenire – BRD, Transilvania, Carpatica, Mindbank, Romexterra – trebuie să fie un obiectiv pentru guvernanţi, o asemenea măsură întărind dintr-un foc atât piaţa bancară, cât şi pe cea bursieră. Mai ales că nu mai departe de aprilie a fost liberalizat contul de capital. Ar fi un semn de coerenţă, de logică economică. Va fi oare?
Publicat în : Economie de la numărul 27
