Competiţia feroce pentru apă potabilă ar putea deveni în viitor sursă de conflict şi război
Kofi Annan,
Secretar General ONU, martie 2001
Pe o planetă a cărei două-treimi din suprafaţă este acoperită de apă, această afirmaţie pare cel puţin fantezistă. Cu toate acestea, în ultimii ani, tot mai mulţi experţi au tras semnale de alarmă în legătură cu probabilitatea unui astfel de scenariu. În condiţiile unei cantităţi relativ constante, creşterea cererii de apă potabilă, generată de modificările demografice accelerate din anumite regiuni ale globului (Africa, Orientul Mijlociu, Asia) precum şi managementul defectuos al surselor de apă existente, au condus la apariţia unor tensiuni, cu potenţial conflictual mare, atât în interiorul societăţilor, cât mai ales în relaţiile dintre anumite state.
Câteva date statistice – îngrijorătoare?
Pentru a susţine teoria potrivit căreia, în secolul XXI, competiţia dintre state pentru asigurarea accesului la surse de apă potabilă, care să satisfacă necesarul de consum al societăţii, va creşte probabilitatea de conflict în anumite regiuni, pesimiştii aduc ca dovadă date statistice îngrijorătoare.
Conform Atlasului privind Apa Potabilă Internaţională, nu există acorduri privind modul de utilizare al apei în cazul a 153 de râuri din totalul de 263 care delimitează graniţele unor state. Mai mult, apa acestor râuri, care reprezintă 60% din totalul apei potabile de pe glob, este utilizată de 145 de state, fapt ce ar putea genera conflicte între acestea, privind drepturile de folosinţă.
În ultimul secol, ca urmare a dezvoltării tehnologice, consumul de apă a crescut de două ori, iar asocierea acestuia cu creşterea constantă a populaţiei în condiţiile în care volumul apei potabile a rămas relativ constant de-a lungul timpului, determină un tablou sumbru pentru anii care urmează. De exemplu, o singură folosire a unei toalete de către un cetăţean din Europa occidentală consumă un volum de apă echivalent cu cu apa utilizată într-o singură zi (pentru băut, gătit, spălat) de către o persoană dintr-o ţară în curs de dezvoltare.
Conform unor analize, până în 2015, 3 miliarde de oameni (40% din populaţia estimată a globului) vor locui în ţări care vor întâmpina dificultăţi mari în satisfacerea cerinţelor de apă. Aceste dificultăţi vor intensifica competiţia pentru apă între oraşe şi sate, între diverse provincii şi chiar între state vecine.
Există numeroase exemple în istorie, în care apa fie a cauzat conflicte (în urmă cu peste 4.500 ani, între oraşele-state mesopotaniene Lagash şi Umma, în 1898 când Franţa şi Anglia s-au aflat pe picior de război în disputa privind controlul izvoarelor Nilului) fie a fost utilizată în conflicte ca instrument militar sau politic (în primul război arabo-israelian, forţele arabe au blocat alimentarea cu apă a Ierusalimului de vest). Cu toate acestea, optimiştii afirmă că, de-a lungul istoriei, statele au reuşit să coopereze privind exploatarea acestei resurse, între anii 805-1984 fiind încheiate 3.600 de tratate. Se ignoră astfel faptul că un sfert dintre interacţiunile statelor privind probleme legate de apa potabilă au avut un caracter ostil, în 37 din cazuri discursurile fiind înlocuite de acţiuni militare (schimburi de focuri, distrugerea unor baraje sau hidrocentrale).
De altfel, conform unor date ale ONU., în prezent există 300 de potenţiale conflicte privind apa, în diverse regiuni ale lumii.
Zone cu potenţial de conflict ridicat
În Asia de sud principala problemă o constituie disputa dintre Pakistan şi India privind bazinul râului Indu. Iar această dispută este o sursă de tensiune în plus, cunoscut fiind faptul că cele două ţări s-au aflat de multe ori în conflict (în principal privind suveranitatea asupra provinciei Kashmir). De altfel India a avut probleme şi cu Bangladeshul, ţară care a acuzat de multe ori guvernul de la New Dehli de utilizare iresponsabilă a râului Gange, tensiunile fiind eliminate după 20 de ani prin semnarea în 1996 a unui tratat.
Conform unui studiu Pricewaterhouse Coopers, există un potenţial mare de conflict şi în Asia Centrală, unde disputa dintre Uzbekistan, Kazakstan, Kirghistan şi Tadjikistan privind exploatarea şi transportul petrolului caspian (sau problema minorităţilor) este alimentată şi de problema exploatării apelor râurilor Amu Daria şi Syr Daria.
În Africa, râul Chobe creează tensiuni între Botswana, Mozambique, Zambia şi Zimbabwe. Aceste tensiuni s-au transformat în conflict deschis (incidente la frontieră) între Mauritania şi Senegal privind controlul asupra râului Senegal.
Bazinul Nilului creează tensiuni între statele riverane. Cel mai puternic stat din regiune, Egiptul, a cărui interese economice vitale sunt legate de apele Nilului, a blocat de multe ori proiectele de irigaţii dezvoltate de Sudan şi Etiopia. În 1984, Egiptul a acuzat oficial Libia că plănuieşte distrugerea barajului egiptean de la Aswan, relaţiile dintre cele două state fiind foarte tensionate în acea perioadă.
Potenţial conflictual există şi în bazinul Tigru-Eufrat, unde Turcia, prin proiectele hidroelectrice şi de irigaţii, a redus aproape la jumătate debitul râurilor, creând ostilitate în relaţiile cu Siria şi Irak.
Ape tulburi în lumea arabă
Cea mai gravă situaţie se întâlneşte însă în Orientul Mijlociu. Aici, conform concluziilor unui studiu, “criza apei a căpătat importante conotaţii economice, politice şi legale şi s-ar putea transforma într-o confruntare majoră”.
Această criză are la bază un deficit natural. Deşi în lumea arabă trăieşte o populaţie ce reprezintă 7% din totalul populaţiei, sursele de apă potabilă accesibile reprezintă doar 0,5%. În condiţiile unui climat ce facilitează evaporarea rapidă, diverse studii estimează în această regiune, un consum de 1.000 metri cubi de apă pe an, de şapte ori mai puţin comparativ cu media globală, cel mai scăzut nivel de pe glob. Consumul a scăzut dramatic faţă de anul 1950 când se cifra la aproximativ 3.126 metri cubi.
Acutizarea crizei apei, a cărei efecte au început să se facă simţite încă de la mijlocul secolului trecut, a fost favorizată şi de managmentul defectuos a şi aşa puţinelor surse de apă. Luând în calcul ritmul de creştere a populaţiei, cifrele devin şi mai îngrijorătoare, în 2025 necesarul fiind de două ori mai mare decât posibilităţile. În aceste condiţii, creşte probabilitatea apariţiei unor tensiuni şi chiar conflicte între statele care utilizează apa aceluiaşi râu.
De altfel, în Orientul Mijlociu poate fi identificat şi cel mai important conflict pentru apă potabilă din istoria contemporană. În 1964, Israelul iniţiază un ambiţios proiect naţional privind exploatarea, transportul şi stocarea apei potabile furnizate de râul Iordan. Ca răspuns, obţinând sprijinul financiar al multor state arabe, Siria, Iordania şi Liban iniţiază un proiect ce avea ca scop devierea izvoarelor râului Iordan, ameninţând astfel nu doar viabilitatea proiectului israelian dar şi securitatea statului evreu. Tensiunea crescândă a degenerat într-un conflict armat, Israelul atacând în mod repetat, între martie 1965 şi iulie 1966, instalaţiile siriene. De altfel, schimburi de focuri între cele două state, tot datorită apei, s-au înregistrat şi în perioada 1992-1995.
O posibilă soluţie – apa virtuală
De-a lungul istoriei, statele au pornit război pentru controlul unor resurse naturale. Ca orice altă resursă, apa ar putea deveni sursă de conflicte, cu atât mai mult cu cât spre deosebire de alte resurse (petrol) ea este esenţială vieţii şi nu are deocamdată substituţi.
Cu toate că un scenariu în care naţiunile vor merge la război doar pentru apă este improbabil, disputele privind controlul surselor de apă şi lipsa unor soluţii viabile, corelate cu alte probleme (controlul petrolului, grupurile minoritare) pot crea un mediu propice izbucnirii conflictelor viitoare.
Pentru statele care înregistrează deficite de apă potabilă, o soluţie viabilă ar constitui-o “apa virtuală”. Soluţia a fost aplicată cu succes de Israel. Ea constă în înlocuirea bunurilor a căror producţie consumă mari cantităţi de apă (agricultură) prin bunuri importate. Se ştie că pentru producerea unei tone de grâu sunt folosite 1.000 tone de apă. Importând un anumit produs, statul deficitar va face o economie de apă echivalentă cu cantitatea care ar fi fost necesară producerii respectivului bun, reuşind astfel să asigure necesarul de apă pentru alte activităţi.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 8
