Apărarea europeană comună, un pod prea îndepărtat?

Dezbaterile asupra necesităţii creării structurilor de planficare europene, a unui cartier general european se află în strânsă legătură cu un alt subiect extrem de delicat în acest moment, şi anume relaţia transatlantică, în general, pusă la încercare după evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi după criza irakiană, dar asupra căreia toţi actorii internaţionali sunt de acord că este esenţială pe ambele maluri ale Atlanticului.

Europa a încercat încă din anii ’50 să se doteze cu o veritabilă politică externă şi de securitate comună1, însă abia în anii ’90 dispoziţii referitoare la acest domeniu aveau să fie încorporate în legislaţia comunitară, prin introducerea unor prevederi referitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA).

Deciziile adoptate cu prilejul Comisiilor Europene de Koln (iunie 1999) şi Helsinki (decembrie 1999) aveau să completeze acest cadru, prin crearea unor instituţii cu competenţe exclusive în acest domeniu: Political and Security Commitee, Military Comitee, Military Staff, Policy Planning and Early Warning Unit. De asemenea, la Helsinki s-a decis constituirea unui “catalog de forte”, puse la dispoziţia Uniunii Europene de către statele membre, şi s-a stabilit data de 1 ianuarie 2003 pentru completa operaţionalizare a Forţei Europene de Reacţie Rapidă(FERR)2. Aceste evoluţii au fost posibile doar după ce criza iugoslavă a demonstrat Europei că nu dispune de instrumente politice, mijloace eficiente şi proceduri adecvate pentru soluţionarea unui conflict de intensitate redusă situat în imediata sa vecinăte.

Prin aceste iniţiative UE s-a dotat cu structuri, mecanisme şi institutii care să îi permită să gestioneze o misiune proprie, dar ele nu sunt suficiente. A fost stabilită o listă cu deficenţele înregistrate în constituirea unei FERR, fiind constituite grupuri de lucru care să analizeze modalităţile de acoperire a lacunelor. Printre domeniile în care statele membre UE nu dispuneau de capacităţi adecvate s-au numărat: transport strategic, muniţii ghidate, capacităţi de salvare şi recuperare în timpul luptei, protecţia teatrului de operaţii etc.

Pentru planificarea operaţiunilor, pentru asigurarea capacităţilor de care statele membre UE nu dispuneau s-a decis să se solicite sprijin din partea NATO. După ce a fost depaşită neîncrederea reciprocă generată de rivalităţile a două state (Turcia – membru NATO şi candidat la aderarea la UE, fără o dată precisă pentru începerea negocierilor – şi Grecia – membră NATO şi UE), a fost posibilă încheierea unor acorduri între UE şi NATO, organizaţia euro-atlantică păstrând dreptul la o prima opţiune.

Dependenţa misiunilor UE de capacităţile Alianţei a fost văzută de unele state membre ca o slăbiciune a UE, în timp ce altele au considerat această situaţie ca reprezentând o modalitate de a folosi eficient structuri deja existente, evitând astfel duplicarea lor. Acoperirea lacunelor în domeniul apărării ar putea fi realizată doar pe termen lung, printr-o creştere substanţială a bugetelor apărării din statele membre UE, pentru achiziţionarea de tehnică militară ultramodernă şi pentru investiţii în R&D. Dar nici un guvern vest-european nu îşi poate permite să facă acest lucru de unul singur.

La sfârşitul lunii aprilie 2003, la Bruxelles, şefii guvernelor din Belgia, Franţa, Germania şi Luxemburg au participat la o reuniune destinată accelerării procesului de creare a unei veritabile politici europene de apărare. Cei 4 prim miniştri şi-au exprimat acordul asupra unui set de propuneri, menite să coaguleze un pol european de securitate şi apărare. În acelaşi timp s-a decis ca propunerile adoptate să fie transmise Convenţiei pentru viitorul Europei, pentru ca ulterior să le susţină în CIG 2003, pentru a fi integrate în Tratatul Constituţional. Participarea la acest proiect este deschisă oricărui stat membru. Propunerile vizează:

• Posibilitatea aplicării cooperării consolidate în domeniul apărării;
• O clauză generală de solidaritate şi securitate comună, care să lege toate statele membre UE, pentru a le permite să facă faţă riscurilor de orice natură la adresa Uniunii;
• Posibilitatea deschisă statelor membre de a-şi asuma obligaţii suplimentare, în cadrul cooperării consolidate, fără ca aceasta să creeze şi obligaţii faţă de state terţe;
• Reformularea sarcinilor Petersberg, pentru a permite UE să utilizeze capacităţile civile şi militare pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor;
• Crearea unei Agenţii Europene de Dezvoltare şi achiziţii în domeniul capacităţilor, având ca obiectiv extinderea capacităţilor militare europene, consolidarea interoperatibilităţii şi cooperării între forţele armate ale statelor membre UE. Această Agenţie va contribui la crearea unui cadru favorabil pentru o industrie europeană de apărare competitivă.
• Crearea unui Colegiu European de Securitate şi Apărare, în vederea dezvoltării şi extinderii culturii de securitate europene.

La 29 aprilie a.c., premierii Belgiei, Franţei, Germaniei şi Luxemburgului au decis adoptarea imediată a unor măsuri în domeniul politicii europene comune, iniţiative care se înscriu în participarea comună la operaţiuni ale UE sau NATO:

• Dezvoltarea unei capacităţi europene de reacţie rapidă. Pornind de la brigada franco-germană în care sunt integrate unităţi de para-comando belgiene şi de recunoaştere luxemburgheze, se propune constituirea unei structuri militare iniţiale. Participarea la aceste structuri este deschisă tuturor statelor membre UE.
• Crearea, până în iunie 2004, a unui comandament european de transport strategic, disponibil atât pentru operaţiunile UE căt şi pentru cele ale NATO. Pe termen lung3se are în vedere constituirea unei unităţi comune de transport aerian strategic.
• Crearea unei capacităţi europene comune pentru protecţia NBC.
• Crearea, în colaborare cu Comisia Europeană şi Echo a unui sistem european de ajutor de urgenţă în caz de catastrofe (EU-FAST, European Union First Aid and Support Team), pentru a permite Uniunii să folosească mijloace civile şi militare pentru a livra în 24 de ore ajutor umanitar de urgenţă.
• Consolidarea capacităţilor europene de planificare operaţională şi conducerea operaţiunilor. În scopul ameliorării capacităţilor de planificare operaţională, s-a propus constituirea unui nucleu de capacitate colectivă de planificare şi conducere a operaţiunilor Uniunii Europene. Această structură va avea rolul de a stabili contacte cu structurile naţionale omoloage, de a păstra legătura cu SHAPE, inclusiv de a coopera cuSACEUR în vederea asigurării conducerii operaţiunilor UE realizate cu sprijinul material al NATO. Celula de planificare strategică a UE urmează să fie creată la Tervuren, în apropiere de Bruxelles, până în vara anului 2004.

Toate iniţiativele celor 4 sunt deschise participării oricărui stat membru UE şi fuseseră deja prefigurate la finele lunii iulie 2002, într-o scrisoare adresată de premierul belgian preşedintelui francez şi premierului britanic, în care prezenta un set de măsuri, destinate ameliorării acţiunilor în sfera PESA:

• Introducerea în viitorul tratat constituţional al UE a unei garanţii de securitate mutuală;
• Crearea unui Cartier General Militar European, cu buget propriu, alimentat în comun de statele membre;
• Plasarea sub acest Cartier General a tuturor corpurilor multinaţionale existente în prezent în UE;
• Crearea unui spaţiu economic omogen în materie de industrie de apărare.

Procesul demarat la 29 aprilie a.c. reprezintă o iniţiativă energică a unui grup de state europene care doresc să avanseze mai repede în proiectul construirii unei politici de securitate şi apărare comune. Europa nu poate acţiona ca un actor de talie internaţională fără a dispune şi de capacităţi militare şi civile de gestionare a crizelor.

Statele participante la această iniţiativă argumentează că Acordul Schengen şi demersurile pentru crearea unei monede unice au debutat tot ca o iniţiativă a unui număr redus de state membre UE, ajungând în final să atragă majoritatea statelor membre UE.

Punctul din documentul dat publicităţii la încheierea reuniunii de la Bruxelles care a atras cele mai vehemente critici, considerat un veritabil “măr al discordiei”, îl reprezintă propunerea de a construi capacităţi de planificare autonome. Această iniţiativă a întâmpinat critici vehemente din partea statelor europene cu viziuni atlantiste care au opinat că, în condiţiile în care majoritatea statelor europene sunt şi membre NATO, dublarea structurilor cu competenţe în planificarea şi conducerea operaţiunilor militare reprezintă o “iniţiativă inutilă şi deficitară”.

La sfârşitul lunii august a.c. Marea Britanie a pus în circulaţie un document în care era de acord cu constituirea celule de planificare a UE, dar sugera amplasarea ei chiar în interiorul NATO, la Mons. Propunerea a fost salutată de autorităţile belgiene, care au arătat că această structură va avea rolul de a reperezenta UE la SHAPE, dar nu se poate substitui unei celule de planificare autonome a UE, prin urmare iniţiativa de construire a unei structuri europene de planificare rămâne pertinentă.

Ambasadorul SUA la NATO a declarat recent că SUA se vor opune oricăror tendinţe de a dubla structurile Alianţei de către UE.

Având în vedere că nici un alt stat membru UE nu a făcut, până în prezent, declaraţii în susţinerea reuniunii din 29 aprilie, şi că, în pofida argumentelor aduse, potrivit cărora iniţiativa va consolida componenta europeană a NATO, statele europene privesc cu reticenţă acest proiect, este dificil de apreciat în ce măsură iniţiativa celor 4 va primi “pălăria” UE şi cum va evolua ea.

Dezbaterile asupra necesităţii creării structurilor de planficare europene, a unui cartier general european se află în strânsă legătură cu un alt subiect extrem de delicat în acest moment, şi anume relaţia transatlantică, în general, pusă la încercare după evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi după criza irakiană.

1 Vezi Planul Fouchet, apoi proiectul EDC, Rapoartele de la Londra şi Copenhaga

2 FERR este alcătuită din 60.000 de militari, 400 de avioane şi 100 de nave. Aceste capacităţi trebuie să fie în măsura să ajungă în teatrul de operaţii în 60 de zile şi să poată rămână în teren 1 an.

3 După ce statele partenere la proiectul A400M vor achiziţiona şi vor introduce în dotarea trupelor proprii această aeronavă.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 8