Competiţia strategică din Orientul Mijlociu se apropie de momentul ruperii unui echilibru fragil: Iranul a testat cu succes o nouă rachetă de construcţie proprie. Shahab 3 este varianta îmbunătăţită a unei rachete iraniene cu rază medie de acţiune şi care poate lovi orice punct de pe teritoriul Israelului. Mai mult, Shahab 3 este amplasată pe platforme mobile şi are mai multe focoase. Este un moment extrem de delicat al echilibrului militar dintre două state aflate într-un conflict perpetuu: Israel şi Iran.
Comandantul Gărzii Revoluţionare, Yadollah Javani, a declarat că, din acest moment, nici Statele Unite, nici Israelul nu vor mai îndrăzni să atace obiectivele nucleare iraniene. Javani a spus că forţele iraniene pot lovi acum orice ţinte militare israeliene sau americane din Orientul Mijlociu. Declaraţia lui Javani este un răspuns la articolele apărute în presa occidentală privind posibile planuri de distrugere a obiectivelor nucleare iraniene, în special a reactorului de la Busher. Israelul nu a ascuns deloc că are planurile şi intenţia de a distruge reactorul înainte ca programul nuclear iranian să atingă faza critică, adică înainte ca barele de uraniu îmbogăţit – în prezent depozitate pe un vas dintr-un port rusesc – să fie introduse în miezul reactorului.
Ofiţeri israelieni de rang înalt au dezvăluit presei că se studiază mai multe variante de atac. O variantă ar fi un bombardament aerian care ar viza mai multe ţinte şi care ar fi executat de avioane F-15I care ar traversa spaţiul aerian al Turciei. Printr-un asemenea atac a fost distrus în 1981 reactorul irakian OSIRAK. O altă variantă, mai plauzibilă, ar fi un atac combinat, aerian şi terestru, în care un rol important îl vor avea comandourile israeliene. O altă variantă ar putea fi lovirea ţintelor cu rachete de croazieră lansate de pe vase. Deja cel puţin un submarin israelian Dolphin, dotat cu rachete cu rază medie de acţiune, cu focoase nucleare, patrulează în apele Oceanului Indian.
Israelul consideră ameninţarea iraniană foarte serioasă. Când a anunţat introducerea noii rachete, ministrul iranian al apărării, amiralul Ali Shamkani, a adăugat: “Vom şterge Israelul de pe hartă”, un avertisment care este repetat obsesiv la Teheran. Analiştii militari de la Ierusalim consideră că programul nuclear iranian este cea mai gravă ameninţare la adresa statului Israel de la crearea sa în 1948. Este motivul pentru care o opţiune militară nu este deloc exclusă.
Şi Statele Unite pregătesc opţiuni militare, de la punerea la punct şi testarea unor noi bombe de aviaţie convenţionale de mare putere – bombe de 9 tone destinate penetrării buncărelor – sau a bombelor electronice, aşa numitele E-bomb care pot scoate din funcţiune instalaţiile electrice până la planificarea unor operaţiuni neconvenţionale.
Şi Iranul se pregăteşte pentru a face faţă unui eventual atac israelian, american sau combinat. Obiectivele nucleare au fost ascunse la mare adâncime sau sub centre urbane. Teheranul a făcut eforturi importante pentru a obţine sisteme de rachete antiaeriene
S-300 reprezintă o ameninţare serioasă pentru avioanele care ar putea lua parte la un atac aerian.
Statele Unite au încercat şi încearcă să obţină evitarea scenariului catastrofal prin mijloace diplomatice, dar, dacă până la un punct acestea au reuşit întârzierea programului nuclear iranian – graţie colaborării Rusiei care a amânat livrarea barelor de uraniu din motive financiare -, temporizarea nu va funcţiona la nesfârşit. Nici implicarea europenilor – troika diplomatică a Franţei, Marii Britanii şi Germaniei – nu a convins Teheranul să renunţe la programul nuclear. Ba chiar, după mai multe luni de temporizare, guvernul iranian a anunţat reluarea operaţiunilor. A.I.E.A. a confirmat că programul nuclear iranian, inclusiv componenta sa militară, merge mai departe. Intrarea în scenă a vedetei balistice iraniene – racheta Shahab 3 – accelerează evenimentele politice şi militare.
Un semnal în această direcţie a fost decizia armatei israeliene de a distribui capsule de Lugol populaţiei din sudul ţării. Lugolul, un antidot împotriva radiaţiilor, a fost distribuit extrem de operativ populaţiei din apropierea reactorului nuclear de la Dimona, din oraşele Arad, Eilat Yeruham, Arara, Kseifa şi beduinilor din deşertul Negev. Deşi oficial li s-a cerut civililor să se folosească de capsulele de Lugol în caz de scurgeri radioactive de la Dimona, nimeni nu se îndoieşte că motivul real este teama de un atac neconvenţional iranian sau de un atac care ar avaria cofrajul de beton al reactorului israelian. A încercat să facă acest lucru Saddam, în 1991, dar racheta cu ogivă de ciment a ratat ţinta şi s-a înfundat în nisipul deşertului.
O variantă mai puţin dramatică pentru stoparea programului nuclear iranian ar putea fi, aşa cum a anunţat administraţia Bush în mai multe rânduri, stimularea unor procese revoluţionare interne în Iran. Un prim test ar putea fi considerat protestele studenţilor de anul trecut, rapid reprimate de Garda Revoluţionară, braţul armat al conducerii religioase de la Teheran. Cel puţin pentru moment, nu există însă semnale că ar exista în rândul populaţiei condiţiile necesare pentru declanşarea unei acţiuni protestatare de anvergură. Regimul fundamentalist pare destul de solid, deşi o surpriză nu este exclusă. Punctul nevralgic al societăţii iraniene este clivajul dintre elita conducătoare şi restul populaţiei, cu atât mai mult cu cât peste 50% o reprezintă tinerii până în 30 de ani.
Evoluţia situaţiei depinde şi de evenimentele care au loc în Irak. Un Irak stabil, cu o nouă conducere politică şi cu instituţii de forţă modernizate, nu ar fi un vecin pe placul unui Iran supus unei duble ameninţări, din interior şi din exterior. De altfel, după ce au arestat 30 de iranieni care luptau de partea lui Moqtada al-Sadr, autorităţile de la Bagdad au anunţat că o confirmare a implicării Iranului ar echivala cu o declaraţie de război. O astfel de confirmare, la nivel oficial, nu a avut loc, deşi de ceva vreme se vorbeşte de prezenţa agenţilor iranieni în Irak.
Multe depind şi de campania electorală pentru Casa Albă. Pentru moment nu este clar în ce fel este cuantificat dosarul iranian în campania preşedintelui Bush, dar informaţii lăsate special să ajungă la urechile ziariştilor avizi de dezvăluiri confirmă că există un interes major pentru “rezolvarea” problemei programului nuclear iranian. Înainte ca “rezolvarea” să vină din partea Israelului.
Echilibristica între Statele Unite, Israel, Iran va mai dura. Nimeni nu ştie acum care va fi soluţia acestei ecuaţii cu trei necunoscute. Orice acţiune de forţă va produce o puternică reacţie, convenţională şi neconvenţională, cu urmări greu de anticipat. Un lucru este cert: calmul aparent din prezent este doar liniştea dinaintea furtunii, iar principala întrebare nu este dacă, ci… când?
