De trei ani, perioadă legată de ascensiunea lui Hu Jintao şi a lui Wen Jiabao la poziţiile supreme de conducere, Republica Populară Chineză încearcă să reducă îngrijorarea tot mai mare la nivel mondial creată de sporirea puterii sale economice, diplomatice şi militare, prin sloganul “Ascensiunea paşnică a Chinei”.
Chinezii se pricep la sloganuri: “Patru modernizări”, “O ţară, două sisteme” şi, mai recent, “Trei transcendenţe”, “Construind o societate armonioasă” şi “Ascensiune paşnică”. Nu sunt reclame, produsul nu este nici pasta de dinţi, nici maşina, nici asigurarea de viaţă, ci politicile Partidului Comunist Chinez.
Publicul-ţintă este format de regulă, dar nu întotdeauna, din cadrele partidului chinez, oficialii guvernamentali şi cei peste un miliard de cetăţeni. Recent, propagandiştii chinezi l-au modificat în “Dezvoltarea paşnică a Chinei”, de grijă ca nu cumva chiar termenul “ascensiune” să nu-i sperie pe americani şi pe vecinii asiatici.
Oricum, ideea este că ţara se află la debutul unui program de dezvoltare internă de câteva decenii şi pur şi simplu nu-şi poate permite să se implice într-un mare război pentru putere cu Statele Unite. Motiv pentru care politica externă a Chinei se va concentra asupra creşterii economice, a puterii “soft” şi a cooperării multilaterale în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a Naţiunilor Unite şi a unei diversităţi de organisme în Asia. Poate că Beijingul nu va fi întotdeauna dispus să acţioneze solidar cu Statele Unite sau aliaţii săi, dar va evita de câte ori va fi posibil să intre în competiţie directă. Sau cel puţin aşa se pretinde.
Părintele sloganului “ascensiunea paşnică” este Zheng Bijian, preşedinte al Forumului Chinez pentru Reformă (un think-tank chinez), fost vicepreşedinte al Şcolii Centrale a Partidului şi, important de menţionat, director adjunct al “departamentului publicitate” al Comitetului Central al Partidului Comunist timp de şase ani, la jumătatea anilor ’90. Potrivit multora, a rămas unul din principalii consilieri ai preşedintelui Hu şi ai adjuncţilor săi. Într-adevăr, la câteva săptămâni după ce Zheng a folosit pentru prima dată această sintagmă într-un discurs în cadrul unui forum economic regional de la sfârşitul anului 2003, premierul chinez Wen Jiabao îl folosea în cadrul unui summit al ASEAN şi apoi la Harvard, în timpul unei vizite în Statele Unite.
Cum era de aşteptat, Zheng şi teza sa despre ascensiunea paşnică sunt scoase la înaintare de câte ori atenţia publică se concentrează asupra relaţiilor dintre China şi SUA. Toamna trecută, când fusese programată prima vizită a preşedintelui Hu în Statele Unite – anulată însă deoarece Casa Albă se lupta cu consecinţele uraganului Katrina -, Zheng îşi publica cea mai cuprinzătoare prezentare a acestei teze în numărul septembrie-octombrie al publicaţiei Foreign Affairs. Apoi, la doar o zi după ce preşedintele Bush şi-a încheiat vizita la Beijing, Zheng a intrat în atenţia publicului cu un eseu publicat în ediţia externă a People’s Daily, în care nega că RPC ar avea orice intenţie de a deveni o putere expansionistă după modelul fostei Uniuni Sovietice. Iar, înainte de vizita lui Hu în Statele Unite, în primăvara aceasta, Zheng o ieşit din nou în lumina reflectoarelor pentru a prezenta o completare la teza ascensiunii/dezvoltării paşnice, denumită “Cele trei transcendenţe”. Principala “transcendenţă” susţine că Republica Chineză va depăşi “modurile în care au apărut marile puteri tradiţionale” din trecut.
Soluţia “toată lumea câştigă”
Fără îndoială, Zheng are un mesaj pe placul urechilor occidentale şi americane. Ideea centrală a teoriei lui Zheng este că Republica Populară Chineză poate şi va reuşi să spargă tiparele istoriei şi să găsească o abordare complet nouă a statutului de putere în ascensiune. China nu va fi ca Japonia imperială sau ca Germania imperială; nu va urma calea fostei Uniune Sovietice în transformarea sa în superputere; va evita chiar şi momentul imperialist şi lăudăroşenia globală care au marcat ascensiunea SUA la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ascensiunea Chinei, potrivit lui Zheng, nu se va realiza în detrimentul unei alte puteri. În loc de ciocniri cu vreun hegemon actual, China îşi va transforma ascensiunea într-o soluţie de tip “toată lumea câştigă”, cu o economie care să promoveze prosperitatea în ţară şi peste hotare.
Teoria lui Zheng sună bine, dar are două hibe evidente. Prima este Taiwanul. Nu se poate nega faptul că poziţia Chinei – conform căreia Taiwanul este chinez din punct de vedere cultural, deci trebuie să fie parte integrantă a Chinei, indiferent de părerea poporului taiwanez – miroase a naţionalism din alte vremuri. Dacă China doreşte într-adevăr să fie percepută ca o creatoare a unui nou model de putere în ascensiune, ar trebui să înceteze să se mai comporte ca o Germanie în ascensiune care insistă ca Alsacia germanofonă să devină parte a Germaniei mari.
Cea de-a doua problemă se referă la faptul că, oricare ar fi intenţiile Chinei cu privire la întărirea puterii şi a statutului său mondial, foarte probabil nimeni din Occidentul democratic sau din Asia nu va lua drept bune declaraţiile sale paşnice. Până când China nu-şi va deschide sistemul politic şi nu-şi va face procesul decizional mai transparent, atât pentru cetăţenii proprii, cât şi pentru restul lumii, inevitabil alte state îşi vor lua măsuri de apărare împotriva creşterii puterii militare şi economice a Chinei. Şi India democratică este o putere în ascensiune, dar nimeni în Washington şi în principalele capitale ale lumii nu-şi bate capul în şedinţe de planificare a politicilor cu viitoare strategii de restricţionare sau, mai rău, cu un potenţial conflict militar.
“O ţară, două sisteme”
În ce priveşte Taiwanul, Zheng susţine că RPC a evoluat considerabil faţă de perioada în care bombarda insulele protejate de trupe taiwaneze. Beijingul acceptă soluţia “o ţară, două sisteme” în problema unificării Chinei cu Taiwanul. Dar a subliniat că, dacă Taiwanul nu acceptă unificarea, forţa militară va intra cu siguranţă în scenă. Ca şi Lincoln în timpul războiului civil american, a argumentat el, nici un lider chinez nu ar putea accepta ca această provincie rebelă să rămână pe o perioadă nedefinită în afara orbitei sale suverane.
Cât despre reforma politică şi democraţie, Zheng a neglijat sugestia că un sistem mai deschis ar putea spori încrederea altor ţări faţă de intenţiile Chinei şi a trecut direct la replica chineză de acum clasică despre China care îşi va găsi propria cale. În trecut, se putea auzi adesea că peste treizeci sau patruzeci de ani China va fi pregătită pentru democraţie, dar astăzi nimeni nici măcar nu se mai preface că ţara s-ar îndrepta în această direcţie. În loc de asta, China va încerca să pună la punct o formă de autocraţie “pragmatică”, ajustând sistemul actual în funcţie de nevoi pentru a putea menţine populaţia mulţumită şi în acelaşi timp permiţând partidului să păstreze puterea. Oricine îşi poate da cu părerea dacă China va reuşi să facă acest lucru pe termen lung. Dar nu avem multe şanse să vedem o conducere în Beijing în viitorul apropiat care să se bazeze pe normele de comportament global stabilite de celelalte mari puteri – toate democraţii, cu excepţia Rusiei.
Zheng poate pretinde că ascensiunea Chinei ar fi un fenomen “postmodern”, dar ambiţia şi naţionalismul în creştere ale proaspăt îmbogăţiţilor chinezi sugerează că ar fi o prostie să nu luăm în seamă istoria fostelor puteri în ascensiune.
Mai mult, în absenţa unui sistem deschis, nu putem decât să presupunem că această campanie a lui Zheng, menită să convingă lumea de natura benignă a ascensiunii chineze, nu este decât o campanie. În zorii secolului al XX-lea, liderii Germaniei considerau că un conflict cu Marea Britanie era practic inevitabil, dar că, până la o sporire a puterii proprii, mai ales a celei navale, Germania era nevoită să “acţioneze la fel de prudent ca o omidă care încă nu s-a transformat în fluture”. La fel, la începutul anilor ’90, când China şi-a început investiţiile pentru dezvoltarea spectaculoasă a forţei militare, premierul de atunci Deng Xiaoping propunea “strategia în 24 de caractere”: “Să observăm cu calm; să ne asigurăm poziţia; să ne abordăm treburile cu calm; să ne ascundem capacităţile şi să ne luăm un răgaz suficient; să reuşim să ne facem puţin vizibili; şi niciodată să nu revendicăm conducerea.”
Desigur, nu este greu să găsim alte declaraţii ale chinezilor care indică alte direcţii în domeniul politicii. Dar această ambiguitate confirmă doar că nu ştim ce se petrece în minţile conducătorilor chinezi şi, până nu aflăm, Beijingul se poate aştepta ca SUA şi aliaţii săi să facă planuri de răspuns pentru o ascensiune nu tocmai benignă. Până atunci, Zheng şi compania nu trebuie să se mire că sloganurile lor sunt privite doar ca sloganuri.(V. M.)
