Protectia avertizorilor de integritate este, deocamdată, un tabu pentru institutiile publice din România, după cum reiese din rapoartele întocmite de organizaţia Transparency International România. La cinci ani de la adoptarea Legii 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, în majoritatea judeţelor ţării, nu s-a consemnat nici măcar o avertizare în interes public la nivelul instituţiilor supuse analizei – Consilii Judeţene, Prefecturi, Primării, spitale judeţene sau universităţi de stat. Procesul lent de implementare a instrumentului avertizarii în interes public la nivelul administratiei publice centrale şi locale – constatat de raportul TI Romania redactat la finele anului trecut – se materializează în slaba promovare a legii în rândul personalului administraţiei publice, în gradul scăzut de armonizare a Regulamentelor de Ordine Interioară cu prevederile Legii Protecţiei Avertizorului de Integritate, respectiv în numărul scăzut de referiri la avertizarea în interes public făcute de Consiliile de etică special create în acest scop.
Potrivit Legii, avertizarea în interes public reprezintă “sesizarea făcută cu bună-credinţă cu privire la orice faptă ce presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei şi transparenţei”, iar avertizorul de integritate este “persoana care face o sesizare cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei şi transparenţei, care este încadrată într-o instituţie publică ori administrează bunuri sau resurse publice”.
Aşadar, actul normativ, pentru a evita cuvinte cu încărcătură peiorativă, foloseşte în loc de termenul de “informator” pe cel de “avertizor” (whistleblower) cu referire la persoana care reclamă practici ilegale la care este martor în cadrul unei organizaţii sau instituţii.
În România, una din explicaţiile absenţei avertizărilor în interes public poate fi, desigur, riscul la care se expune „informatorul” – de la răzbunare, la hărţuire, investigaţii, intimidare, trecerea pe „lista neagră” etc. Chiar şi în Statele Unite ale Americii, unde s-a „brevetat” termenul de whistleblower şi practica avertizorilor de integritate este una instituţionalizată, cei care şi-au asumat reclamarea unor practici ilegale au avut de suferit de pe urma curajului lor. Celebru este cazul analistului militar al RAND Corporation1, Daniel Ellsberg – considerat drept cel mai impactant whistleblower din istoria Statelor Unite – care trimitea, în 1969, o scrisoare ziarului New York Times, urmată ulterior de o serie de documente clasificate ale Pentagonului, ce revelau încălcări flagrante ale legii la cele mai înalte nivele ale puterii politice americane, perpetuate de-a lungul deceniilor de implicare în războiul destructiv din Vietnam.
Dosarele Pentagonului
Pe 13 iunie 1971, preşedintele american de la acea dată, Richard Nixon, deschide ziarul New York Times pentru a vedea pozele de la căsătoria fiicei sale Tricia. Însă, ştirea de prima pagină avea să fie articolul lui Neil Sheehan despre Dosarele Pentagonului, “Arhiva Vietnamului: Studiul realizat de Pentagon relevă trei decenii de intervenţionism american”.
Pe 14 iunie 1971, Procurorul General John Mitchell avertiza telefonic ziarul New York Times să stopeze publicarea studiului, iar ziua următoare reuşeşte obţinerea unui mandat, împotriva New York Times, Washington Post şi a altor ziare, de suspendare a publicării materialului privind “Dosarele Pentagonului”. Procesul la care avea să se ajungă a culminat pe data de 30 iunie 1971 cu decizia Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite de anulare a restricţiilor de publicare a materialului în speţă – poate cea mai importantă decizie a Curţii Supreme în materie de libertatea presei.
Scandalul Pentagon Papers din anii ’70 a stabilit un precedent de facto de care ar fi trebuit să se ştie profita pe viitor.
Istoria unui scandal
Au existat trei etape în evoluţia “Dosarelor Pentagonului” de la document guvernamental clasificat la bombă de presă şi caz penal. În primul rând, este vorba de fotocopierea a 7 000 pagini de documente clasificate din arhiva Departamentului Apărării al Statelor Unite de către Daniel Ellsberg. Planul de fotocopiere a documentelor a fost iniţiat începând cu anul 1968, o dată cu revenirea lui Ellsberg din Vietnam, unde fusese trimis în calitate de analist al RAND Corporation. A urmat distribuirea materialelor către ziare şi publicarea acestora. Neil Sheehan, reporter al The New York Times, a primit copia documentelor de la Ellsberg şi a decis publicarea lor începând din 13 iunie 1971. În fine, a fost iniţiat procesul împotriva lui Daniel Ellsberg, acuzat de trădare şi periclitarea siguranţei naţionale. Procesul a fost etapa-cheie deoarece a dezvăluit atrocităţile comise în Vietnam de administraţia Nixon. Preşedintele Richard Nixon a încercat să stopeze publicarea documentelor de către ziarul New York Times, folosindu-se, într-o manieră fără precedent, de Justiţie; în doar două săptămâni, cazul ajunge la Curtea Supremă, acolo unde administraţia Nixon pierde, iar New York Times şi celelalte ziare reiau publicarea materialului, oprită pe durata procesului.
Studiul guvernamental de analiză a decision-making-ului american în Vietnam (devenit ulterior cunoscut ca “Dosarele Pentagonului”) nu ar fi existat fără Robert McNamara, secretar de stat pe probleme de apărare în timpul administraţiilor Kennedy şi Johnson, între 1961 – 1968. În toată această perioadă, McNamara a promovat escaladarea conflictului din Vietnam, prin trimiterea a peste 500 000 militari americani înr-un război destructiv care avea să nimicească trei state asiatice sărace, să ucidă milioane locuitori ai Vietnamului, Laosului, Cambodgiei dar şi americani, şi nu în ultimul rând, un război ce avea să dividă America în susţinători şi opozanţi ai implicării americane în Vietnam. Pe măsură ce sporeau dubiile în privinţa unui război pe care el însuşi îl încurajase, McNamara părăseşte viaţa politică la începutul anului 1968, dar nu înainte de a solicita unui grup restrâns de experţi ai Departamentului Apărării de a întocmi un studiu secret asupra deciziilor militare americane din Vietnam de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Studiul, devenit ulterior cunoscut drept “Dosarele Pentagonului”, a fost coordonat de Leslie Gelb şi finalizat la mijlocul anului 1969. Studiul clasificat, strict secret, numără 47 de volume şi 7 000 pagini, dintre care 3 000 pagini de istorie narativă şi 4 000 pagini de documente anexate. Au fost realizate doar 15 copii ale studiului, a căror distribuire a fost strict supravegheată şi controlată. Cu toate acestea, două copii ale strudiului au fost trimise către RAND Corporation. Daniel Ellsberg, a cărui perioadă petrecută în Vietnam între 1965-1967 în calitate de angajat civil de rang înalt din partea Departamentului Apărării l-a convins de fapul că acest război era o greşeală şi că guvernul american dezinformase opinia publică în legătură cu conflictul din Vietnam, a fost unul dintre angajaţii RAND cu acces la respectivul studiu. A realizat copii ale studiului pe care le-a trimis reporterului Neil Sheehan de la New York Times.
Studiul guvernamental cuprindea o istorie a implicării Statelor Unite în Vietnam, fiind comparat cu Arhivele Ţariste şi cu Arhivele Naziste declasificate în 1917, respectiv în 1945.
Se demonstra că Statele Unite au suportat circa 80% din costurile războiului francez împotriva Vienamului; că SUA s-au angajat în activităţi de spionaj împotriva Vietnamului de Nord încă din anul 1954; că Statele Unite au subminat Acordurile de la Geneva din 1954 prin susţinerea unui lider sud-vietnamez nepopular care asigurase că nu se vor ţine alegeri post-Geneva de unificare a Vietnamului; şi că SUA au sporit activităţile de spionaj împotriva Vietnamului de Nord în 1964, înainte de a informa Congresul şi opinia publică americană despre ceea ce se întâmplase în Golful Tonkin în august 1964.
Pentagon Papers demonstrau duplicitatea guvernului Statelor Unite: imaginea publică utilizată la manipularea poporului american care trebuie să plătească taxele de război; latura secretă necunoscută majorităţii americanilor şi total diferită de cea publică, dar cunoscută de victimele sale angrenate în războiul din Vietnam. Fapte care au alimentat neîncrederea opiniei publice americane în administraţia de la Casa Albă, a cărei temere de pierdere a puterii avea să conducă, ulterior, la scandalul Watergate şi la demisia lui Richard Nixon.
Declasificarea
La 15 iunie 1971, administraţia Nixon obţine – prin presiuni asupra Curţii Districtuale Federale din New York – mandat de oprire temporară a publicării studiului de către New York Times. Trei zile mai tarziu, Washington Post preia publicarea anumitor fragmente din “Dosarele Pentagonului”. În aceeaşi zi, Procurorul General Adjunct, William Rahnquist, solicită telefonic oprirea publicării materialului. În ciuda presiunilor fără precedent exercitate de puterea politică asupra actului de justiţie, la 25 iunie 1971, Curtea Supremă de Justiţie acceptă audierea ambelor cazuri, care implicau cele două ziare New York Times şi Washington Post. După susţinerea argumentelor şi pledoariilor orale ale părţilor, Curtea Supremă decidea (cu 6 voturi pentru şi 3 împotrivă) anularea restricţiei de publicare a “Dosarelor Pentagonului”. Presa câştiga confruntarea cu puterea politică în chestiunea istoriei secrete a războiului din Vietnam.
În evoluţia “Dosarelor Pentagonului” de la revelaţii de presă la caz judecat la Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite în decursul a câtorva săptămâni, administraţia Nixon a eşuat în tentativa sa de a limita libertatea presei. Departamentul de Justiţie a formulat Curţii Supreme două mari solicitări în ceea ce priveşte informaţiile din studiul privind “istoria relaţiilor americano-vietnameze 1945-1967” care pot fi considerate atât de importante securităţii naţionale încât au trebuit ţinute secret timp de 47 de ani. Una din aceste solicitări aparţine lui Erwin Griswold, procuror general al Statelor Unite, care a identificat 11 secrete de stat. Cealaltă, pe care Griswold a inclus-o în argumentarea sa, a fost formulată în New York către Curtea de Apel a Statelor Unite, şi a idenitificat 17 secrete de stat.
La treizeci de ani de la scandalul iscat de “Dosarele Pentagonului”, în iunie 2001, erau declasificate şi date publicităţii o serie de documente oficiale relaţionate cu acest scandal. Arhivele Securităţii Naţionale Americane pun la dispoziţia publicului casete audio cu convorbiri telefonice şi conversaţii din Biroul Oval ale preşedintelui Nixon cu consilierii săi, urmare a publicării studiului guvernamental strict secret privind implicarea SUA în Vietnam; decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 1971 prin care se acorda câştig de cauză ziarelor New York Times şi Washington Post; transcrierea argumentelor orale şi pledoariilor părţilor. Arhivele examinează dovezile statului, ca parte a acuzării, pentru a identifica de ce s-a dorit ca studiul Departamentului Apărării să rămână secret. Esenţa argumentelor acuzării se află în două documente-cheie, anume:
a) The Griswold secret brief, care până şi la ora actuală conţine informaţii ce nu pot fi declasificate şi care identifică 11 secţiuni ale “Dosarelor Pentagonului” care ar fi putut afecta securitatea naţională a Statelor Unite;
b) Special Appendix, prezentat de acuzare Curţii de Apel a Statelor Unite la data de 21 iunie 1971. Documentul face referiri la dovezile în baza mărturiei unor oficiali americani în cadrul audierilor de la New York, urmate de afirmaţii privind impactul asupra operaţiunilor militare curente a publicării Dosarelor Pentagonului. Esenţa acestui document este o lisă cu 17 referiri la materialul Dosarelor Pentagonului, fiecare însoţită de o explicare a manierei în care publicarea acestor informaţii ar revela secrete de stat.
La 28 de ani după proces, procurorul Erwin Griswold făcea o serie de declaraţii şocante ziarului Washington Post (“Secrete ce nu merită păstrate: infomaţiile clasificate”, 15 februarie 1989): “nu consideram că publicarea Dosarelor Pentagonului ar putea reprezenta o ameninţare la adresa securităţii naţionale a Statelor Unite. Pentru cineva care are experienţă în analiza documentelor clasificate este evidentă practica hiperclasificării (overclassification), iar principala temere a celor care perpetuează această practică nu o reprezintă securitatea naţională, ci riscul prejudicierii imaginii administraţiilor de la Casa Albă în urma unor asemenea dezvăluiri. Nu neg necesitatea unei clasificări pe termen scurt, în perioada întocmirii strategiei operative sau de negociere, însă – cu excepţia detaliilor referitoare la sistemele de armament – foarte rar există un risc real la adresa securităţii naţionale prin publicarea unor informaţii referitoare la operaţiuni din trecut, chiar şi din trecutul recent. Aceasta este lecţia experienţei Dosarelor Pentagonului şi, poate, relevantă în prezent.”
Nigergate
“Lecţia” Dosarelor Pentagonului nu a fost asumată, dovadă că, în martie 2007, Lewis “Scooter“ Libby devenea primul politician american care plătea în justiţie eşecul intervenţiei SUA în Irak, în urma celui mai mare scandal politic din ultimii 20 de ani. Instanţa îl găsise vinovat pe fostul şef de cabinet al vicepreşedintelui Dick Cheney de mărturie mincinoasă şi obstrucţionarea justiţiei în afacerea deconspirării agentului CIA, Valerie Plame, în 2003, totul având legătură cu discreditarea ambasadorului SUA în Niger, Joseph Wilson – nimeni altul decât soţul lui Plame şi aspru critic al intervenţiei americane in Irak. Wilson contestase, în mod public, veridicitatea argumentului de bază invocat de administraţia Bush pentru declanşarea conflictului, anume achiziţionarea de către Irak a unor cantităţi de uraniu îmbogăţit din Niger. Deşi Libby declarase în faţa magistratului anchetator, Patrick Fitzgerald, că preşedintele George W. Bush în persoană ar fi autorizat scurgerile de informaţii din cadrul interviului acordat jurnalistei Judith Miller de la New York Times, totuşi rechizitoriul întocmit nu a conţinut nicio informaţie cu privire la “unda verde” dată de Bush sau Cheney pentru desconspirarea identităţii lui Valerie Plame.
Practic, administraţia de la Casa Albă şi-a sacrificat unul dintre oamenii-cheie din disperarea de a muşamaliza afacerea „Nigergate” prin discreditarea lui Joseph Wilson care revelase că intervenţia militară din Irak s-a justificat printr-o minciună – adică dosarul uraniului importat de Saddam Hussein din Africa pentru a construi arme nucleare – dosar fabricat de serviciul secret al armatei italiene (SISMI) şi „servit” CIA-ului. O lună după atentatele de la 11 septembrie 2001, falsul raport al intelligence-ului militar italian care acredita ideea achiziţionării de către Irak a 500 de tone de „yellowcake” din Niger intoxica oficialii administraţiei de la Washington şi Londra.
Afacerea Plame – realitate şi ficţiune
Atât Dosarele Pentagonului cât şi Nigergate au demonstrat faptul că unul dintre mecanismele practicii avertizării în interes public este informarea mass media.
Succes de box office anul trecut, filmul Nothing but the truth spune povestea jurnalistei Rachel Armstrong de la ziarul Sunday Times din Washington D.C. care care descoperă şi publică informaţia strict secretă potrivit căreia necesitatea unui atac armat american asupra Venezuelei a fost de fapt o minciună, de vreme ce o agentă CIA trimisă anterior în zonă raportase faptul că nu există dovezi ale eventualei implicări a Venezuelei într-o tentativă de asasinare a preşedintelui SUA. Prin publicarea articolului era deconspirată identitatea agentei CIA aflată sub acoperire – Erica Van Doren, soţie de ambasador. Ajunsă la proces, acuzată de sfidarea Curţii pentru refuzul de a dezvălui sursa de la care a primit ştirea referitoare la raportul agentei CIA Erica Van Doren şi condamnată la închisoare, Rachel Armstrong va opune rezistenţă sistemului şi presiunilor procurorului special FBI, Patton Dubois, în numele păstrării secretului profesional al anonimatului surselor de informare. Aşadar, filmul se inspiră din cazul Valerie Plame, soţia fostului ambasador SUA în Niger, Joseph Wilson care publica în iulie 2003 – în New York Times – articolul “What I Didn’t Find in Africa” (Ce nu am găsit în Africa) prin care acuza administraţia Bush că mistificase informaţiile secrete privind presupusele arme de distrugere în masă ale Irakului ca pretext pentru atacarea această ţară. Whistleblower-ul Lewis Libby, fostul şef de cabinet al vicepreşedintelui Dick Cheney, este cel care devoalase identitatea agentului CIA Valerie Plame către ziariştii Judith Miller şi Robert Novak.
Realitate ori ficţiune cinematografică, scandalul Nigergate, Plamegate sau mai vechiul Pentagon Papers, ridică problema devenită clişeu a raportului dintre siguranţa naţională şi dreptul de a informa, dintre devoalarea unor acte ilicite şi subminarea siguranţei naţionale.
Absenţa deplină a avertizărilor în interes public la nivelul instituţiilor publice româneşti, respectiv existenţa whistleblower-ilor, dar intimidarea, hărţuirea sau chiar incriminarea lor în numele argumentului siguranţei naţionale în cazul SUA, sunt două feţe ale aceleiasi monede. Dincolo de nivelul instituţional, anularea perpetuării celor două tipuri de practici ţine mai mult de asumarea unei lecţii etice cuprinse în Codul de etică al funcţionarului public din Statele Unite: „Orice funcţionar public trebuie să pună loialitatea faţă de principiile morale şi faţă de ţară mai presus de loialitatea faţă de superiori, partid sau funcţie ocupată.”
