La începutul mandatului său în 2005, preşedintele Traian Băsescu a plasat Bucureştiul pe o axă fictivă alături de Washington şi Londra. Dincolo de conotaţia sumbră a termenului de „axă” (Axa Roma-Berlin-Tokyo), conceptul în sine este lipsit de temei în absenţa unor aranjamente juridice trilaterale sau cel puţin bilaterale propriu-zise care să fundamenteze crearea şi funcţionarea unei alianţe militare.
Propunerea noastră pentru finele actualului mandat este ca preşedintele Băsescu, favoritul sondajelor pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor, să contureze o alternativă mult mai echilibrată şi mai benefică României, anume „Axa” Washington-Bucureşti-Moscova.
România ca punte spre Rusia
Vizita din noiembrie 2002 a preşedintelui american George W. Bush la Bucureşti a adus cu sine nu numai invitaţia de aderare la NATO, ci şi obiectivul dorit de Washington ca România să se poziţioneze ca punte a Occidentului spre Rusia. Ne aflam atunci încă într-o perioadă roză a coabitării americano-ruseşti motivată de interesul comun al luptei împotriva „flagelului” terorist-islamist.
Au urmat însă la scurt timp extinderea spre Estul ex-sovietic a NATO şi a UE, criza irakiană şi apropierea conjucturală dintre Paris, Berlin şi Moscova, creşterea autocratismului regimului Putin, semnalele de alarmă ale dependenţei crescânde energetice ale UE faţă de Rusia, revoluţiile „portocalii” (tip Ucraina sau Georgia), blocarea soluţionării crizei transnistrene, amplasarea dispozitivului american antirachetă în Polonia şi Cehia, disensiunile cauzate de dosarul independenţei Kosovo etc. Retrospectiv, putem considera obiectivul propus de preşedintele Bush ca o formulă retorică de menajare a suspiciunilor Kremlinului privind adevăratele raţiuni ale unei atât de apropiate prezenţe în aria sa de „vecinătate imediată”. Propagandistic sau nu, stă în puterea României şi este în interesul său un astfel de rol?
România sfârşitului guvernării Iliescu-Năstase s-a caracterizat printr-o „aliniere” cvasi-necondiţionată de partea SUA, cu riscul deteriorării raporturilor nu numai cu Moscova (sprijinul acordat intervenţiei coaliţiei de voinţă în Irak, soluţionarea conflictului transnistrean, chestiunea dubioasă a tezaurului), ci şi cu Parisul şi Berlinul, capitale de care depindea în mare măsură aderarea Bucureştiului la UE. Vă amintiţi reproşul preşedintelui francez Jacques Chirac conform căruia „România a pierdut o bună oportunitate de a tăcea…”? Sosirea la Cotroceni a actualului preşedinte a accentuat opoziţia diplomatică a României faţă de Kremlin şi interesele sale în spaţiul geopolitic al Mării Negre percepută a fi „un lac rusesc”, adică o situaţie inacceptabilă pentru Bucureşti. Schimburile comerciale s-au redus simţitor, iar includerea României în traseele energetice ruseşti – evitată alternativ de ambele părţi.
Despre necesitatea unei schimbări de optică
Poziţia geostrategică a României la graniţa răsăriteană a NATO şi UE implică numeroase obligaţii de securitate din partea Bucureştiului, dar nu impune ostilizarea gratuită a Rusiei. Greşelile neforţate şi slugărnicia anticipativă pro-Vest (de data aceasta) nu aduc beneficii României, ci dimpotrivă. Urmărind cu atenţie comportamentul diplomatic al altor actori europeni de putere diferită, putem constata cu uşurinţă autoizolarea României în raporturile cu Rusia în timp ce Germania, Austria, Italia, Grecia, Ungaria, Bulgaria au încheiate contracte energetice bilaterale cu marii operatori ruşi subordonaţi pe deplin Kremlinului. Faptul că preşedintele ales al Rusiei, Dimitri Medvedev, a jucat rolul dublu de şef al administraţiei prezidenţiale şi preşedinte al gigantului energetic Gazprom este lămuritor asupra gradului de control politic exercitat de regimul Putin asupra sistemului energetic rusesc prevăzut a fi instrumentul redresării economice a Rusiei şi levierul reintrării în marele joc de putere european.
În regiunea noastră, România plăteşte cel mai mare preţ la gazele naturale importate din Rusia, cu impact major asupra instabilităţii financiare a multor români siliţi să plătească facturi la nivelul veniturilor lor lunare. Un sondaj obiectiv ar putea releva cu uşurinţă faptul că după isteria conectării la reţeaua de gaze a numeroase comunităţi locale, din ce în ce mai mulţi utilizatori casnici fac apel la centralele termice pe lemne. Se va invoca faptul că alinierea la „mercurialul” comun din interiorul UE a impus majorarea preţurilor. Aceasta este însă o chestiune distinctă de preţul real al gazelor naturale de import şi este mai degrabă produsul incompetenţei diplomatice româneşti incapabile să obţină termeni favorabili de tranziţie în relaţia cu UE. Preţul actual al gazelor naturale ruseşti este cifrat între 280-300 de dolari pentru 1.000 de metri cubi, cu o creştere în 2007 de aproximativ 70 de dolari şi cu o prognoză de creştere pentru 2008 de încă 20 de dolari pentru unitatea de referinţă.
Semnarea recentă a acordurilor de incluziune ale Bulgariei şi Ungariei în reţeaua de transport rusească South Stream, două state implicate şi în alternativa reţelei Nabucco (aflată încă în faza studiilor de fezabilitate şi de acontare a finanţatorilor), coroborată cu refuzul relevat recent al neimplicării României într-un parteneriat similar cu Gazprom, induce imaginea unui „război rece” unilateral purtat de Bucureşti faţa de Kremlin.
Rostul României în jocul de putere european şi eurasiatic
Desigur, în imaginarul politic românesc Rusia nu a beneficiat de o imagine pozitivă decât în perioada instaurării prin forţă a regimului comunist clientelar puterii sovietice. Raţiunile istorice sunt reale, nu puţine fiind momentele în care Rusia a acţionat cu ostilitate făţişă sau implicită la adresa României (intenţia de a ne ocupa militar imediat în timpul retragerii trupelor ţariste din Bulgaria după victoria din războiul ruso-turc din 1877-1878, fapt care a motivat Casa Regală şi elitele politice să caute alianţa Germaniei şi a Austro-Ungariei; ostilitatea constantă a URSS faţă de România Mare; ultimatumul şi anexarea prin forţă a Basarabiei în 1940; distrugerea sistemului democratic postbelic şi ale elitelor româneşti etc.).
Rusia este însă un actor mult prea important pentru a ne plasa gratuit în avanposturile confruntării Vest-Est pe noul aliniament geopolitic al graniţei răsăritene a NATO şi UE de pe Prut. Nu este recomandabilă o politică externă servilă faţă de Kremlin, dar o abordare echilibrată şi moderată poate aduce servicii Bucureştiului inclusiv în relaţia cu Washingtonul, dornic de legături alternative de comunicare cu Moscova. Îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia este şi în interesul acesteia întrucât poate înrâuri astfel mai eficient poziţiile adoptate mai ales în cadrul UE în privinţa noii dimensiuni estice prefigurate la Bruxelles după modelul celei nordice. Ostilitatea politică a României este mult mai uşor de diminuat de către Kremlin, în comparaţie, să spunem, cu cea dovedită de Polonia sau statele baltice.
Pentru politica externă dâmboviţeană, factorul Băsescu rămâne însă decisiv în această ecuaţie de putere, formula geometrică a triunghiului, consacrată în anii 1970 de către Henry Kissinger, fiind aplicabilă în cazul aşezării utile a României în raportul de putere dintre Vest şi Est. România a jucat atunci un rol semnificativ în apropierea americano-chineză. Este oare timpul pierdut pentru a conta din nou? Răspunsul se află la Cotroceni.
