În urmă cu mai bine de patru ani, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii, doi importanţi sfătuitori ai ultimelor administraţii republicane, Condoleeza Rice şi Robert Zoellick, publicau în prestigioasa “Foreign Affairs” două articole ce trasau principalele linii ale unei viitoare politici externe republicane. Între numeroasele subiecte tratate, se distingea un punct care făcea o diferenţiere netă între perspectiva guvernării Clinton şi cea a consilierilor de dreapta. China era identificată de cea care avea să devină în iarna lui 2001 consilier pentru Securitatea Naţională ca un competitor strategic, o superputere in nuce, cu suficiente capacităţi, interese şi cu destulă voinţă pentru a balansa pe termen scurt/mediu puterea americană în Pacificul de Vest şi, pe termen lung, la scară mondială.
Contrar celor afirmate adesea de adversarii politici, administraţia Bush avea şi are suficiente motive să privească cu îngrijorare spre capătul de est al Eurasiei. În ultimele două decenii economia chineză a crescut constant cu rate cuprinse între 7 şi 9% din PIB. Criza asiatică din 1998 nu a afectat-o câtuşi de puţin. Economia mondială avea să devină din ce în ce mai dependentă de creşterea economică chineză, care a dus, spun unii economişti, la actualul preţ al petrolului printr-o creştere din ce în ce mai accentuată a cererii din partea industriei Regatului de Mijloc. Pe întregul parcurs al anilor 1990, bugetul militar chinez a crescut cu un procent exprimat în două cifre. China s-a angrenat în aceşti ani într-o cursă a înarmărilor îndreptată atât contra Taiwanului, cât şi a unor mari puteri cum ae fi Japonia sau India, achiziţionând zeci de aparate de tipul SU-27 Flanker (cel mai performant interceptor rusesc) şi licenţa de producţie a acestora, sistemele de apărare antiaeriană ruseşti S-300, capabile să atace aeronave la înălţimi de peste 5 kilometri (deci eficiente împotriva actualei platforme de avioane tactice ruseşti sau americane), dezvoltând capacitatea sistemelor de rachete intercontinentale (ICBM) şi lansând un program spaţial care a făcut Pekinul a treia putere capabilă de expediţii umane în Cosmos. Criza din 1995-1996, provocată de acordarea de Statele Unite a unei vize pentru o vizită privată a preşedintelui independentist de la Taipei în ciuda protestelor chineze, a dovedit hotărârea conducerii chineze de a răspunde cu război unei declaraţii formale de independenţă a Taiwanului. Gravul incident provocat de coliziunea unui avion de vânătoare chinez cu o aeronavă-spion americană în primăvara lui 2001 a subliniat degradarea relaţiilor sino-americane la începutul mandatului actualului preşedinte de la Washington. Ameliorarea provocată de compasiunea arătată de Pekin în urma actelor teroriste de la 11 septembrie 2001 sau politica comună faţă de o Peninsulă Coreeană nenuclearizată nu maschează o realitate perfect posibilă: probabilitatea unui conflict major între cele două mari puteri în ipoteza unei declaraţii de independenţă a Taiwanului.
Insula Formosa se poate dovedi amnarul care să aprindă prima confruntare între două mari puteri după scurtul război sovieto-chinez din 1969. Pentru a înţelege actuala stare de lucruri, pentru a estima posibilitatea izbucnirii acestui conflict şi şansele eventualilor participanţi, este necesară o privire asupra balanţei puterii între cei trei actori relevanţi din zonă.
Taiwanul s-a separat de China continentală în toamna anului 1949, când comuniştii lui Mao Tse-Dun l-au înfrânt la capătul unui război de trei ani pe generalul gomindanist Ciang Kai-Shek, care s-a refugiat în insulă împreună cu rămăşiţele armatei sale, formând un regim naţionalist repede botezat Republica China. Adeptă a unei organizări liberale a economiei şi (cel puţin în ultimele două decenii) a vieţii politice, Republica China s-a dezvoltat economic într-un ritm alert, devenind una din cele mai prospere societăţi din Pacificul de Vest. Menţine de aproape cinci decenii legături speciale politice şi militare cu Statele Unite ale Americii, fără să existe între cele două ţări o alianţă militară formală. Republica Populară Chineză trece de doi ani printr-un complex procedeu de transfer al puterii politice între două generaţii diferite atât ca formare, cât şi ca agendă strategică. Grupul lui Jiang Zemin (78 de ani), fidel reformelor începute de Deng Xiaoping, lasă treptat puterea celor din jurul lui Hu Jintao (62 de ani), oameni crescuţi în China populară şi obişnuiţi cu creşterea economică a ultimilor 25 de ani. Îndată ce şi Comisia Militară Centrală (organul suprem al politicii de securitate chineze) va ajunge să fie prezidată de Hu Jintao (eveniment petrecut în luna octombrie), controlul RPC va fi deţinut de o grupare ce ar putea fi tentată să împingă expansiunea chineză şi pe planul politico-militar, nu doar pe cel economic. Iar într-o asemenea împrejurare, reunificarea cu Taiwanul, fie şi prin metoda “o ţară, două sisteme”, este un pas obligatoriu. Statele Unite ale Americii, deşi nu au acordat explicit garanţii de securitate Taiwanului, s-ar putea implica într-un eventual conflict, după cum a părut să dovedească trimiterea unei armade cuprinzând şi două portavioane cu grupurile lor de luptă în Strâmtoarea Formosa în aprilie 1996. Aceasta s-ar datora pe de o parte lobby-ului chinezesc anti-RPC din SUA sau al partenerilor săi din Pacific, iar pe de altă parte necesităţii de a fi credibilă ca unică superputere şi de a stăvili în faşă un apetit ce ar viza poate şi Insulele Spratley, Singapore sau zone întregi din Indochina.
Interesele politice trebuie combinate cu studiul capacităţilor militare pentru a estima probabilitatea unui conflict. Iar, cum Taiwanul este totuşi o insulă, analiza strategică se concentrează asupra capacităţilor navale şi aeriene ale celor trei actori esenţiali.
Flota chineză este poate cel mai puţin impresionant element al braţului militar al Partidului Comunist Chinez. 67 de submarine Diesel tactice, de design sovietic modificat, din care cele mai multe nu funcţionează, pot constitui o protecţie limitată a unei flote de debarcare. Acestea ar urma să fie sprijinite de o parte din cele 21 de distrugătoare şi 42 de fregate, construite în general pentru lupta antisubmarin şi pentru apărarea antiaeriană a flotei. Ele ar urma să constituie escorta de suprafaţă a corpului de debarcare, moment în care survine marea dezamăgire. Acesta dispune doar de 56 de ambarcaţiuni, din care cele mai multe (22 de nave de tipul Yuliang) pot transporta fiecare doar 100 de soldaţi şi 3 tancuri), iar cea mai mare (o navă de tipul Yudeng) doar 500 de soldaţi şi 9 tancuri. Lipsa navelor de debarcare şi lipsa unui portavion scad mult din probabilităţile de succes ale unui asalt amfibiu. Sigur, acesta ar putea fi sprijinit aerian de forţele aviatice ale marinei, numărând aproximativ 700 de avioane, însă acestea fac toate parte din tipuri chineze compatibile cu aparatele ruseşti MiG-19, MiG-21 sau MiG-23, deci sunt depăşite. Mai degrabă, într-un conflict serios ar fi implicate forţele aviaţiei tactice, a căror forţă de lovire o vor constitui-o cele 4 regimente de SU-27 (aproximativ 100 de aparate) şi cele 3 regimente de SU-30 MKK (58 de aparate). China construieşte într-un ritm accelerat avioane de tipul SU-27, iar cel mai recent document al Departamentului Apărării al SUA privind creşterea puterii militare chineze (mai 2004) estima că până la sfârşitul acestui deceniu echilibrul puterii aeriene în strâmtoare se va modifica în favoarea RPC. Capacitatea acestei flote aeriene de a susţine un asalt aeropurtat ar trebui să fie însemnată, problema constând în faptul că RPC nu posedă capacitatea de a transporta aerian mai mult de echivalentul unei divizii de paraşutişti, o forţă absolut insuficientă în faţa celor 200.000 de infanterişti taiwanezi. Un atac împotriva Taiwanului va fi susţinut de rachetele sol-sol ale armatei terestre a Chinei (aproximativ 9 regimente de rachete). Regimul naţionalist de la Taiwan nu şi-a concentrat resursele în vreo tentativă de debarcare pe continent, ci mai degrabă în vederea întăririi capacităţii de a rezista la o invazie a forţelor comuniste. Astfel, cele patru submarine de atac sunt suplinite de 11 distrugătoare cumpărate din SUA (posedând sisteme Aegis de luptă antiaeriană). Acestea sunt ajutate de 21 de fregate (clasele americane Perry şi franceză La Fayette), achiziţionate în deceniul 10 al secolului trecut, 59 de torpiloare şi 12 puitoare de mine. Forţele aviatice ale Taipeiului dispun de 57 de Mirage 2000-5, 90 F-5E, 128 de aparate de model local Ching-Kuo şi 146 de F-16 A / B, cu siguranţă cel mai performant aparat de vânătoare-bombardament existent la ora actuală (războaiele din Golf şi cele din Iugoslavia o dovedesc cu prisosinţă). Deşi acestea nu par impresionante la o primă vedere, trebuie să amintim faptul că sunt disponibile integral împotriva celor chineze, care vor trebui să lase o secţiune semnificativă a forţelor în regiunile militare de sud şi de nord, pentru a descuraja India, Japonia şi Rusia. În cazul în care consideraţiile politico-strategice vor împinge şi Statele Unite în conflict, situaţia ar putea deveni nesustenabilă pentru RPC. Acestea ar putea trimite în zonă relativ repede două grupări de luptă ale portavioanelor – una de la Yokosuka, constituită în jurul USS Kitty Hawk, şi una fie din aria de operaţiuni a Flotei a 5-a (Golful Persic, Oceanul Indian), fie de pe coasta de Vest a Statelor Unite (San Diego). Aceasta ar însemna mai bine de 20 de nave de luptă şi 160 de avioane tactice, făcând abstracţie de avioanele cu alimentare în zbor sau bombardierele cu rază lungă de acţiune ce ar putea opera din Japonia, Coreea de Sud sau Diego Garcia. Desigur, marea problemă în cazul intervenţiei SUA e legată de caracterul unui conflict între două puteri nucleare, neexistând nici o garanţie a limitării războiului la latura sa convenţională maritimo-aeriană.
Altfel spus, strategia chineză ar trebui, cel puţin în viitoarea decadă, să fie precaută. Dacă Taiwanul va constitui pentru Hu Jintao o prioritate, acesta va trebui să acţioneze foarte serios pe plan militar şi diplomatic. Militar, aceasta înseamnă continuarea procurării de sisteme aviatice avansate, întărirea considerabilă a marinei şi dezvoltarea unei capacităţi de proiectare a forţei la distanţă (maritimă şi aeropurtată) care în momentul de faţă îi lipseşte cu desăvârşire Chinei. Diplomatic, eforturile ar trebui să se concentreze pe împiedicarea unei alianţe formale americano-taiwaneze, eventuala scoatere a Japoniei şi a Coreii de Sud din sfera colaborării de securitate cu Statele Unite şi din folosirea Coreii de Nord ca un pion otrăvit, ameninţând cu deschiderea simultană a două conflicte regionale majore, unul pe paralela 38 şi unul în Strâmtoarea Taiwan. În lipsa unor asemenea măsuri, China se va afla în incapacitatea de a demonstra că poate purta un război de reunificare cu Taiwanul, element obligatoriu al oricărei viitoare tendinţe de hegemonie regională.
Publicat în : Politica externa de la numărul 21
