Clamarea cu prea multă gesticulaţie a adevărului poate avea efecte catastrofale asupra celui care se erijează în purtător al său. Căci adevărul se slujeşte cu umilinţă, nu cu emfază. Există însă adevăruri şi adevăruri: unele absolute, altele relative, iar altele meschine pur şi simplu. Adevărul din spatele ziarului Adevărul face parte din categoria celor din urmă. El iese la iveală acum, implacabil, ca un verdict, readucând lucrurile de la dimensiunea lor fictivă la cea reală
“Organul”
Asistăm stupefiaţi la spulberarea unei citadele ale cărei fortificaţii păreau inexpugnabile. Şi nu ne putem reprima un frison de spaimă. De nedumerire aproape metafizică. Cum a fost posibil? Din ce era făcută această cetate, dacă, iată, s-a fisurat la primul “accident”? Cine a greşit şi unde? Contaminaţi de boala scenariilor, căutăm explicaţii aiurea, în substraturi oculte, într-un univers de culise. Cu atât mai mult cu cât prăbuşirea Adevărului se anunţă atât de iminentă şi de totală, încât pare premeditată de o conjuraţie duşmănoasă. În realitate, nu e vorba de nici o conjuraţie, de nici un complot, ci de prăbuşirea unei imagini, a unui decor virtual. Căci Adevărul n-a fost o ctitorie propriu-zisă, ci o nefastă preluare de patrimoniu. Nefastă, pentru că acest patrimoniu otrăvit a aparţinut ziarului Scânteia. Otrăvit, pentru că ziarul Scânteia a fost organul de presă al Partidului Comunist Român, iar în ultimii ani ai regimului “de tristă amintire”, ziarul personal al lui Nicolae Ceauşescu…
Scânteia şi Casa Scânteii
Partidul Comunist Român a luat fiinţă în mai 1921, prin rebotezarea Partidului Socialist din România şi afilierea lui la Internaţionala a III-a comunistă. “Crearea Partidului Comunist Român, pe baza ideilor marxism-leninismului”, scriau documentele “Epocii de Aur”, “ca detaşament de anvangardă al clasei muncitoare, a constituit un eveniment epocal în istoria mişcării muncitoreşti din România, un moment de mare importanţă în istoria poporului român”. După 10 ani de la acest “eveniment epocal”, pe 15 august 1931, apărea la Bucureşti primul număr al ziarului Scânteia, “organ central de presă al CC al PCR”. Acesta a constituit un moment deosebit de important pentru întărirea rolului presei comuniste de propagandist, agitator şi organizator colectiv al maselor în lupta revoluţionară. În acest ziar, de-a lungul timpului, au fost puşi la stâlpul infamiei duşmanii poporului (a se citi intelectuali, artişti, oameni de ştiinţă, patrioţi nealiniaţi doctrinei oficiale). Prin acest ziar era ghilotinată valoarea şi preamărită impostura. El a funcţionat în două perioade: din 1931 până în 1940 şi din septembrie 1944 până în decembrie 1989, când s-a transformat în Adevărul. Importanţa pe care PCR o acorda ziarului Scânteia era atât de mare încât, între 1950 şi 1955, s-a construit un mare palat al presei, a cărui denumire i-a fost dedicată: “Casa Scânteii”… Acesta a fost şi asta a însemnat ziarul Scânteia.În 1961, data de 15 august, a fost decretată “Ziua Presei Române”.
“Ciolanul”
În primele zile ale “aplicaţiei” din decembrie, oficiosul Partidului Comunist s-a transformat în Scânteia Poporului, iar pe 25 decembrie şi-a schimbat definitiv numele în Adevărul. După mai puţin de doi ani, în primăvara anului 1991, prin hotărâre guvernamentală, a avut loc privatizarea ziarului, sub forma SC Adevărul SA. În urma împărţirii acţiunilor între angajaţi, după sistemul MEBO, societatea era deţinută, în proporţie de 60%, de membrii redacţiei, restul de 40% revenind personalului extraredacţional. Din 2001, Dumitru Tinu, fostul director al ziarului, a început să cumpere acţiuni de la ceilalţi angajaţi, ajungând să deţină, până la moartea sa intempestivă din 1 ianuarie 2003, 70% din societate. Ulterior, Anna Maria Tinu, fiica defunctului şi, până una-alta, moştenitoarea de drept, a mai colectat nişte procente, ajungând la 83%. Celelalte acţiuni sunt deţinute de Ion Lazăr (10%) şi de alţi câţiva acţionari nesemnificativi (3%).
Preluând patrimoniul organului de presă al CC al PCR, Adevărul i-a preluat şi stigmatul, transformat, parcă peste noapte, într-un blestem implacabil: blestemul roşu al ziarului Scânteia.
“Nimeni nu e mai presus de lege”
Ar fi însă nedrept să identificăm la propriu Adevărul cu Scânteia. Numai că, neatenţi la substratul metafizic al lucrurilor, coordonatorii de până mai ieri ai ziarului, în frunte cu Cristian Tudor Popescu, s-au erijat în profeţi ai adevărului absolut, fără să aibă smerenia şi legitimitatea impuse de o asemenea misiune dar, mai ales, ignorând locul pe care se află. E ca şi cum ar fi transformat un cămin cultural într-o biserică, fără să modifice arhitectura. Căci trăinicia unui templu nu constă în grosimea zidurilor, ci în intenţia construcţiei.
Atitudinea iacobină a ziarului Adevărul, înverşunarea cu care incrimina tot ceea ce era imperfect sau discutabil, uneori cu o înspăimântătoare cruzime (vezi cazul gimnastelor), au avut un trist precedent în istorie. Maximilien de Robespierre, simbolul Revoluţiei Franceze de la 1789, justiţiarul care a iubit mai mult ghilotina decât viaţa, a sfârşit el însuşi sub ghilotină, după ce i-a decapitat de-a valma pe toţi cei care i se păreau duşmani ai poporului. Nu îndrăznim să ducem analogia mai departe… Greşeala capitală a lui Robespierre, păcatul lui de moarte, a fost cel de ignorare trufaşă a avertismentului biblic: “Cine ridică sabia de sabie va pieri.”
Pe frontispiciul ziarului Adevărul tronează, ameninţător parcă, articolul 16 din Constituţia României: “Nimeni nu e mai presus de lege”. Într-adevăr, nimeni. Nici măcar ziarul Adevărul. Legile sunt cele care l-au spulberat.
