A minţi sau a nu minţi în politică? Aceasta-i întrebarea hamletiană căreia premierul socialist maghiar Ferenc Gyurcsany a decis să-i dea o rezolvare defectuoasă doar la prima vedere. Rezultatul – o săptămână de proteste violente la Budapesta, orchestrate mai ales de principala formaţiune de opoziţie, FIDESZ.
Ungaria, între recesiune economică şi zona euro
Vecinul vestic al României a fost mai mereu portretizat în perioada de după anul 1989 a fi un lider în materie de reformare a societăţii, a climatului politico-administrativ şi economic pe calapod capitalist. Astfel, Ungaria a fost alături de Polonia prima receptoare a fondurilor PHARE (Poland and Hungary: Assistance for Restructuring their Economies). De asemenea, a stat la baza coagulării Grupului Ţărilor de la Vişegrad, alianţă informală reunind viitoarele favorite în campania de integrare pro-Vest, mai întâi prin succesul repurtat la Madrid (1997) atunci când aceste state au primit invitaţia de a deveni membre (cu excepţia Slovaciei aflată la acel moment în plin derapaj antidemocratic în stil Meciar), ulterior prin recomandările Agendei 2000 în baza căreia au început negocierile de aderare la UE în primul val (1998).
Din perspectiva totalului investiţiilor străine directe, anul 2001 marca cea mai mare diferenţă de până atunci dintre Ungaria (2,414) şi România (1,137) – o ţară cu un potenţial uman şi teritorial dublu. La finele anilor ’90, Ungaria ajunsese în postura de a fi prezentată ca model României în cercurile diplomatice şi financiare pentru modul în care reuşise să atragă investiţii americane, volumul acestora ajungând să fie în decembrie 2005 mai mare de 20 de ori (16 miliarde, faţă de 780 de milioane). În primul trimestru al anului 2006, productivitatea comparativă a muncii era mai mare de 2,4 ori în favoarea Ungariei, PIB-ul pe cap de locuitor fiind de 8.700 de euro faţă de 3.660 de euro în cazul României.
Şi totuşi Ungaria se găseşte în pragul unei crize economice, semnalul critic reprezentându-l creşterea rapidă a deficitului bugetar ajuns la 10,1 procente din PIB. În faţa unei astfel de situaţii, reacţia clasică a guvernului socialist maghiar a fost aceea a majorării fiscalităţii şi a reducerii cheltuielilor bugetare pentru a încerca îndeplinirea obiectivului strategic al îndeplinirii la orizontul anului 2010 a criteriilor de convergenţă cu zona euro, acolo unde datoria publică, de exemplu, nu trebuie să depăşească 3 procente. Măsurile de austeritate au determinat însă atât creşterea impopularităţii Partidului Socialist şi a premierului Gyurcsany (scăderea în sondaje fiind de la 40 la 25 în perioada postalegeri), cât şi generarea unui sentiment de neîncredere în mediul de afaceri.
Despre carismă şi popularitate
Între liderii principalelor formaţiuni de pe eşicherul politic maghiar, Ferenc Gyurcsany (45 de ani), respectiv Victor Orban (43 de ani) din partea FIDESZ, se regăseşte nu numai o stare de adversitate feroce, ci şi un numitor comun, anume ambiţia personală de a face cu orice preţ marea istorie.
Fost premier în perioada (1998-2002), Victor Orban a evoluat treptat de la statutul de neo-liberal reformist care-l caracteriza la începutul anilor ’90 spre un conservatorism cu tente naţionaliste, obiectivul Ungariei Marii nefiindu-i străin. Înfrânt la limită (42%-41%) în alegerile din anul 2002, în mare parte din cauza scandalurilor de corupţie ce i-au caracterizat mandatul, liderul FIDESZ a încercat o revenire en fanfare la guvernare în aprilie anul acesta, sondajele de opinie dându-l mare favorit. Surpriza însă s-a numit aparent neexperimentatul Ferenc Gyurcsany, care nu doar că a reuşit să redreseze Partidul Socialist în urma scandalului care a cauzat căderea fostului prim-ministru Péter Medgyessy în octombrie 2004, dar a şi adus victoria stângii maghiare, în primul rând graţie modului în care a reuşit să anihileze profilul extrem de vocal al adversarului său. De la disputa Kennedy-Nixon din 1960 în care viitorul preşedinte JFK şi-a surclasat în termeni de imagine oponentul, confruntările electorale TV în doi au devenit un referenţial al măsurării carismei şi a popularităţii în timp real. Se cuvine, în context, a fi amintit momentul ironic surprins de camerele de luat vederi şi remediatizat apoi de fluxurile mass-media în care în plin discurs furibund al candidatului Orban, Gyurcsany a reuşit să-l deconcerteze cu remarce gen bla, bla.
Indiscreţia voită a premierului
Revolta populară de la Budapesta va fi fost cauzată în primă instanţă de furia care a aprins o parte din electorat la aflarea ştirii de presă conform căreia premierul în funcţie şi-ar fi permis în cadrul unui reuniuni închise de partid aroganţa de a fi mărturisit într-un potop de înjurături şi exprimări neacademice că socialiştii au minţit premeditat în alegeri şi în cei doi ani precedenţi.
Or, tocmai aici este cheia întregului eşafodaj de imagine. Pe de o parte, o şedintă de partid în care cineva, cu o presupusă rea-intenţie faţă de propriii colegi, înregistrează marturisirea premierului şi o dă pe mâna presei, iar, pe de altă parte, premierul, care nu numai că iese în câştig din sondajele de opinie din săptămâna ce va urma revoltei, dar va şi incrimina cu aparent succes FIDESZ pentru tulburările publice comise, printre care s-au numărat atacarea şi incendierea televiziunii publice, precum şi rănirea a numeroase forţe de ordine. Dar, cunoscând temperamentul vulcanic al liderului FIDESZ şi dorinţa sa de a specula la maxim orice greşeală comisă de Gyurcsany în preajma unui nou moment electoral, cel al alegerilor locale de la 1 octombrie, o astfel de deconspirare ar fi trebuit să funcţioneze ca o momeală necesară şi iată de ce…
A minţi pentru cauza integrării şi a scăpa aproape nepedepsit
Socialiştii se găseau înaintea episodului revoltei în faţa unei dileme de comunicare cu electoratul. Ungaria, o ţară în avanposturile intregrării europene a lagărului ex-comunist, trebuia să continue acest proces cu una dintre cele mai importante etape, anume aceea a aderării la euro, Slovenia fiind deja foarte aproape de acest obiectiv. Dar intrarea în zona euro nu se poate face fără ajustări cu impact asupra unei populaţii de curând sedusă în campania electorală din aprilie cu promisiuni tipice oricărui partid. Nici un politician ori formaţiune politică nu se portretizează singur(ă) în culori negative, decât dacă este animat(ă) de tendinţe suicidale. Una din marile hibe ale democraţiei moderne, promisiunile electorale neonorate, sunt de multe ori un joc al hazardului între capacitatea emitentului de a convinge din vorbe şi toleranţa majorităţii electoratului de a-i pardona eşecurile relativ la îndeplinirea agendei publice iniţiale.
Susţinem în concluzie ideea speculativă lansată de o parte a presei internaţionale potrivit căreia, neavând de ales, Ferenc Gyurcsany a decis să parieze cu miză mare pe o astfel de mărturisire aproape de începutul mandatului, greu atacabilă de către opoziţie, altfel decât cu pietre şi cocktail-uri Molotov şi expunându-se astfel unui şi mai mare oprobriu public. Desigur, altfel ar sta lucrurile dacă minciuna politică ar însemna muşamalizarea actelor de corupţie sau a acţiunilor de subminare a intereselor naţionale. Dar accederea în euroland nu se se încadrează în nici una din aceste crime majore, iar Victor Orban iese încă o dată şi paradoxal înfrânt. Deşi liderul FIDESZ nu a participat propriu-zis la evenimente şi nu a încurajat public producerea lor, un sondaj de opinie dat publicităţii chiar în săptămâna revoltei indica deja că jumătate dintre respondenţi îl considerau pe Orban vinovat de producerea ei.
