Au trecut cinci ani de la oribilele atentate asupra patriei noastre americane şi există încă o problemă serioasă, de netăgăduit, cu care avem a ne confrunta: nu suntem, astăzi, acolo unde am vrea să fim, şi nici pe departe acolo unde ar trebui să fim.
În aprilie 1861, în replică la atacul asupra Fortului Sumter, preşedintele Lincoln chema 75.000 de voluntari să lupte timp de 90 de zile. Lincoln subestimase grav provocarea reprezentată de supravieţuirea Uniunii. Nimeni nu şi-a imaginat că ceea ce avea să fie cunoscut ca Războiul Civil urma să dureze patru ani şi să ia vieţile a 620.000 de americani.
Până în vara lui 1862, cu mii de americani deja morţi sau răniţi şi speranţele unei rezolvări rapide a războiului aproape abandonate, apăruseră trei facţiuni politice. Erau cei care credeau că războiul este prea greu şi ar fi acceptat o înfrângere, negociind moartea Statelor Unite şi permiţând Sudului să se despartă de acestea. Apoi erau cei care recomandau păstrarea liniei de acţiune, prin aplicarea unei politici militare prudente şi a dorinţei de a fi “moderaţi şi rezonabili” în privinţa drepturilor de proprietate ale sudiştilor, inclusiv în problema sclaviei.
Vedem şi astăzi aceste două facţiuni. Blocul Kerry-Gore-Pelosi-Lamont declară războiul prea greu, lumea prea periculoasă. Încearcă să găsească o modalitate scuzabilă de a evita realitatea, recomandând întoarcerea la “normalitate” şi promovând o politică a slăbiciunii şi a renunţării la implicarea externă.
Majoritatea oficialilor guvernamentali constituie a doua aripă, care susţine că sistemul face tot ce poate şi că trebuie să “menţinem cursul” – indiferent cât de neproductiv ar fi. Dar, după ce nu au reuşit să răspundă adecvat crizei uraganului Katrina, va deveni tot mai greu pentru această aripă să explice eşecurile repetate ale sistemului.
Să luăm în considerare doar câteva fapte: Osama bin Laden este încă în libertate. Afganistanul este încă nesigur. În Irak există încă violenţă. Coreea de Nord şi Iran încă fabrică arme nucleare şi rachete. Încă au loc recrutări de terorişti în SUA, Canada, Marea Britanie şi în întreaga lume.
* * *
Până la sfârşitul toamnei lui 1862, Lincoln a fost nevoit să concluzioneze că o a treia facţiune avea strategia corectă pentru victorie. Strategia acestui grup cerea reorganizarea tuturor elementelor în mod adecvat, intensificarea războiului şi folosirea cât mai mult a avantajelor Nordului industrializat până la câştigarea războiului.
Prima şi cea mai importantă lecţie a ultimilor cinci ani corespunde celei pe care a ajuns să o înţeleagă Lincoln. Pericolele sunt mai mari, inamicul este mai hotărât, iar victoria considerabil mai grea decât ne-am aşteptat în primele zile după atentatul iniţial. Oricât de dureros avea să se dovedească, drumul ales de Lincoln ducea la victorie. Astăzi preşedintele Bush se află exact în faţa aceleiaşi dileme cu care s-a confruntat Lincoln acum 144 de ani. Atunci când este în joc supravieţuirea Americii, trebuie să facă o alegere. Strategiile lui nu sunt greşite, dar dau greş. Şi dau greş din trei motive.
(1) Nu definesc amploarea acestui al treilea război mondial pe cale de a se naşte între Occident şi forţele Islamului militant, şi ca atare nu subliniază cât de grea este provocarea şi cât de mare va trebui să fie efortul.
(2) Nu definesc victoria în acest război în sens larg ca fiind obiectivul nostru şi ca atare nu pot fi mobilizate energia, resursele şi intensitatea necesare pentru a câştiga.
(3) Nu definesc obiective clar măsurabile şi nu înlocuiesc conducătorii, aparatul birocratic şi sistemele astfel încât să fie atinse aceste obiective.
Cu siguranţă dl Bush înţelege că nu ne putem ignora inamicii; ei sunt reali. El ştie că un inamic care crede în atacuri sinucigaşe cu bombă aprobate de religia sa este un inamic care, cu o armă nucleară sau biologică, ar fi o ameninţare mortală la adresa supravieţuirii SUA ca ţară liberă. Analiza pe care dl Bush a prezentat-o naţiunii – înainte de şedinţa comună de pe 20 septembrie, în declaraţia privind Starea Naţiunii din 2002, în cel de-al doilea discurs de învestitură în 2005 – este de fiecare dată corectă.
Cu fiecare ocazie, el prezintă ameninţarea, caracterul moral al conflictului şi nevoia absolută de victorie.
Din păcate, stufoasele aparate birocratice pe care le prezidează (dar nu le conduce) dl Bush fie că nu i-au citit discursurile, fie nu cred această analiză.
Rezultatul este o lipsă de performanţă în securitatea naţională pe care trebuie să o atacăm dacă vrem să învingem în acest al treilea război mondial pe cale de a se naşte.
Trebuie să recunoaştem cinstit cât de mare este această problemă şi apoi să concepem strategii noi, mai îndrăzneţe şi mai profunde, pentru a menţine securitatea naţională americană în acest foarte periculos secol XXI. Ca şi Lincoln, dacă nu regândim problema, nu putem păşi pe calea victoriei. Iată câţiva primi paşi:
În primul rând, preşedintele trebuie să ţină un discurs în faţă Camerelor reunite ale Parlamentului, pentru a explica ţării gravitatea ameninţării de a pierde milioane de vieţi omeneşti în unul sau mai multe oraşe, dacă inamicii găsesc o modalitate de a aduce arme de distrugere în masă pe teritoriu american. Ar trebui de asemenea să prezinte amploarea coaliţiei antiamericane, claritatea intenţiilor ei de a distruge America, şi nevoia de a o înfrânge. Apoi ar trebui să explice clar lumii că un popor american hotărât, a cărui civilizaţie este în joc, va lua măsurile necesare pentru a-şi învinge duşmanii. Deşi dorim cel mai larg sprijin posibil, nu vom sacrifica propria apărare pentru a-i satisface pe cei care ne critică.
Apoi ar trebui să anunţe o analiză agresiv de onestă a ceea ce nu a funcţionat în primii cinci ani de război. Pe baza celor descoperite, ar trebui să lanseze o transformare pe scară largă a aparatului de securitate naţională al Casei Albe. Sistemul actual de colaborare interagenţii, exasperant de încet şi de ineficient, trebuie înlocuit cu un nou sistem integrat de responsabilizare, cuantificabil şi disciplinat la sânge, cu responsabilităţi şi termene-limită clare.
Preşedintele ar trebui să insiste pentru crearea de noi sisteme de securitate naţională, agresiv antreprenoriale, care să înlocuiască (şi nu să reformeze) birocraţia ineficientă actuală. De pildă, Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a fost un dezastru şi în Afganistan, şi în Irak. Preşedintele ar trebui să emită noi regulamente, unde este posibil, şi să propună noi legi, unde este necesar.
Nu trebuie să lăsăm vechile sisteme să dea greş, fără să suporte consecinţele. Cei din aparatul birocratic care nu pot urma directivele preşedintelui trebuie obligaţi să plece.
În urma acestei iniţiative, preşedintele ar trebui să propună o restructurare dramatică şi profundă a sistemului de securitate internă, bazat pe performanţe cuantificabile, pentru a realiza un sistem capabil să răspundă gravităţii ameninţării. Şefii noilor instituţii de securitate naţională şi internă trebuie întrebaţi de ce au nevoie pentru a câştiga acest al treilea război mondial emergent şi apoi trebuie alocate bugetele. Avem nevoie de un buget de război, dar în prezent avem un buget de pseudorăzboi. Obiectivul final al victoriei va necesita un buget substanţial sporit, care va genera o dezbatere naţională aprinsă. O dezbatere pe care o putem câştiga, dar pe care trebuie întâi să o lansăm.
Congresul trebuie să aprobe imediat legislaţia trimisă de preşedinte, pentru a îndeplini cerinţele hotărârii Curţii Supreme în dosarul Hamdan.
În general vorbind, trebuie să aprobe orice proiect de lege care recunoaşte faptul că intrăm într-un al treilea război mondial şi care avertizează că SUA îşi vor folosi toate resursele pentru a învinge inamicii – nu pentru a se adapta la acţiunile lor, pentru a-i înţelege sau pentru a negocia cu ei, ci pentru a-i învinge.
Pentru că ameninţarea pierderii a milioane de vieţi americane este reală, Congresul ar trebui să organizeze audieri dure, pe faţă, pentru a afla ce merge şi ce nu. Legile trebuie schimbate pentru a se trece de la implementarea birocratică la cea antreprenorială în elementele de securitate naţională şi internă ale guvernului.
În afara ţării, trebuie să ne angajăm să înfrângem inamicii libertăţii în Irak şi să începem prin a dubla forţele militare şi poliţieneşti irakiene. Trebuie să avertizăm Iranul, Siria şi Arabia Saudită că orice ajutor acordat inamicilor poporului irakian va fi considerat act ostil de SUA. În sudul Libanului, SUA ar trebui să insiste pentru dezarmarea Hezbollah, accentuând-o ca pe o primă victorie directă asupra Siriei şi a Iranului – şi astfel restabilind prestigiul Americii în regiune, subminând în acelaşi timp influenţa dictaturilor siriană şi iraniană.
Mai mult, trebuie să ne comunicăm clar scopul de a înlocui dictaturile represive din Coreea de Nord, Iran şi Siria, al căror ţel este să facă rău poporului american şi aliaţilor noştri. Primii paşi ar trebui să fie asemănători strategiei agresive de înlocuire a strategiilor pe care a condus-o strălucit Ronald Reagan în Polonia, şi care a dus în cele din urmă la prăbuşirea imperiului sovietic.
Rezultatul acestui efort va fi controlul asupra frontierelor, securitatea porturilor şi un inamic care înţelege costurile unei confruntări cu întreaga putere a SUA. Nici un inamic nu poate rezista unui popor american hotărât. Dar trebuie mai întâi să fim hotărâţi să câştigăm. Aceşti paşi sunt primii pe drumul lung şi dificil al victoriei, dar sunt necesari pentru a câştiga pe viitor.
