Vizita preşedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad la Damasc, în luna ianuarie, nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Alianţa siriano-iraniană pentru susţinerea actelor de terorism datează din anii 1980, când a fost înfiinţată Hezbollah. Formaţiunea a fost creată pentru a duce un război terorist împotriva forţelor americane şi franceze din Liban.
Cele două state şi-au definit bine sarcinile: Siria controla teritoriul, iar Iranul conducea organizaţia. Succesele criminale ale Hezbollah au devenit legendare, de la atacurile sinucigaşe cu bombă asupra taberelor militare americane şi franceze până la operaţiunea teroristă asupra ambasadei americane, toate în Beirut. La acestea se adaugă bombardamentele masive ale unor ţinte israeliene în Argentina. În prezent, alianţa siriano-iraniană a rămas intactă şi constituie baza războiului terorist din Irak.
Strânsoarea slăbeşte
Teheranul este îngrijorat de semnele de slăbiciune în edificiul regimului Assad şi îşi dă silinţa să amintească sirienilor că destinelor celor două regimuri tiranice sunt strâns legate. Ele trebuie să continue să construiască un front comun împotriva “forţelor revoluţionare destabilizatoare” aruncate asupra regiunii de către Statele Unite. Assad se află sub presiunea investigaţiilor naşteptat de hotărâte ale ONU privind asasinarea lui Rafik Hariri în Liban şi această presiune s-a intensificat după dezertarea fostului vicepreşedinte Abdel-Halim Khaddam, acum un susţinător deschis al unei schimbări de regim în Damasc. Lucrurile sunt destul de încurcate pentru Assad şi în Liban, unde există voci care cer dezarmarea forţelor Hezbollah.
Assad a sugerat că va coopera cu coordonatorii investigaţiilor, cu condiţia ca lui şi familiei sale să i se acorde imunitate, dar administraţia Bush a respins orice astfel de aranjamente. După recenta vizită a lui Dick Cheney în Arabia Saudită şi Egipt, ambele guverne au adoptat o poziţie dură faţă de Damasc. Chiar Amr Moussa, şeful Ligii Arabe şi cel care a dat un nou sens conceptului de conciliere cu tiranii, a spus că nu va exista nici un fel de indulgenţă pentru asasinii lui Hariri. Adăugându-se la această binevenită dovadă de seriozitate din partea americanilor, Trezoreria a îngheţat conturile bancare ale şefului serviciului sirian de informaţii militare, cumnatul lui Bashar, Assef Shawkat.
Pe scurt, strânsoarea familiei Assad asupra Siriei slăbeşte, o veste cu adevărat îmbucurătoare pentru mult-încercatul popor sirian. Regimul de la Teheran vrea cu disperare să-l menţină la putere pe Assad şi să susţină un Hezbollah înarmat până în dinţi. Dacă lucrurile ar sta altfel, Iranul şi-ar pierde principalul aliat în războiul împotriva americanilor în Irak. Aşa cum s-au obişnuit, iranienii îi plătesc pe alţii pentru a le face treburile murdare şi i-au dat lui Assad petrol în valoare de zeci de milioane de dolari, precum şi bani pentru a acoperi cheltuielile cu recrutarea, antrenarea şi transportul tinerilor luptători ai jihadului, care au trecut din Siria în teatrul de război din Irak. Acest flux criminal s-a redus considerabil în ultimele luni, datorită unei campanii extinse a forţelor SUA şi irakiene în provincia Anbar, de-a lungul frontierei Irakului cu Siria.
Dacă ar înceta traficul jihadist către Irak şi Liban, americanii şi irakienii ar putea să-şi concentreze atenţia asupra frontierei cu Iranul, mai ales în partea sudică, bogată în petrol, unde Gărzile Revoluţionare sunt foarte active. Acestea încearcă să suprime mişcarea împotriva regimului arabilor Ahwaz, pe partea iraniană a frontierei, să se infiltreze pe partea irakiană a graniţei, pentru a sprijini reţeaua teroristă a lui Zarqawi şi pentru a agita spiritele în favoarea creării unei republici islamice în regiunea şiită din jurul Basra. Iranienii sunt hiperactivi în această zonă încă de la prăbuşirea lui Saddam.
Populaţia din zonele petrolifere iraniene este în mare parte arabă şi a fost oprimată cu brutalitate şi supusă activităţilor de purificare etnică de către mullahi. Teheranul a înghiţit mii de kilometri pătraţi de pământ, sub pretextul construirii de parcuri industriale sau al extinderii facilităţilor militare, iar localnicii au protestat mult timp. Regimul iranian este atât de speriat de o eventuală dezordine în coloana vertebrală a economiei ţării, încât a trimis membri libanezi ai Hezbollah şi ai Corpului Badr (şiiţi de origine irakiană antrenaţi în Iran în ultimele două decenii şi apoi retrimişi în Irak pentru a lupta împotriva Coaliţiei).
Pe scurt, iranienii au pentru ce să-şi facă griji, indiferent dacă au sau nu bombe nucleare. Mullahii au făcut o greşeală strategică enormă atunci când au hotărât să meargă până în pânzele albe în chestiunea armelor nucleare, pentru că acest lucru a transformat eliminarea regimului din Iran într-un imperativ absolut pentru Vest. Cu cât se apropie de primul test nuclear, cu atât mullahii sunt mai aproape de ziua judecăţii şi nu în sensul în care cred fanaticii din jurul lui Khamenei şi Ahmadinejad. Nu se vor confrunta cu cel de-al 12-lea Imam, ci cu condamnarea severă de către propriul popor.
Mullahii au conştientizat de mult această ameninţare, iar ascensiunea lui Ahmadinejad a reprezentat o aruncare disperată a zarurilor cu intenţia de a zdrobi toate forţele revoluţionare din ţară. Înultimele săptămâni, Teheranul a obligat guvernul din Dubai să pună capăt tuturor programelor transmise prin satelit în limba persană. Cu doar un an în urmă, mullahii au intimidat în mod asemănător guvernul olandez, deşi parlamentul de la Haga aprobase fonduri pentru acest proiect. Într-o succesiune care a fost trecută cu vederea, olandezii au obţinut un număr de contracte substanţiale în Iran la scurtă vreme după aceea, iar administraţia Bush a amendat băncile olandeze cu aproape 80 milioane de euro pentru încălcarea embargoului.
Aceasta este practica obişnuită a tiranilor atunci când îşi pierd siguranţa (şi când perspectiva prăbuşirii lor este demonstrată de ieşirea permanentă din ţară a capitalului şi a oamenilor). Pentru că nu pot risca să permită oamenilor să obţină informaţii adevărate, aleargă dintr-o parte în alta ca nişte nebuni, încercând să astupe cu mâinile goale fiecare crăpătură din zidurile ideologice. Acum lichidează ONG-urile, care, potrivit publicaţiei radicale Qods, sunt acuzate de Ministerul de Interne că ar planifica răsturnarea regimului. Mullahii vor organizaţii islamice, nu independente, care ar putea lupta pentru drepturile cetăţeneşti sau pentru drepturile fundamentale ale omului. Vor monopol complet asupra fluxurilor de informaţii în interiorul republicii islamice.
Putere pentru popor
Populaţia iraniană observă disperarea conducătorilor săi. În plus, milioane de iranieni nu sunt de acord cu regimul de la Teheran. În Siria există câteva organizaţii politice noi care luptă pentru libertate.
Foarte probabil majoritatea conducătorilor lor trăiesc în afara regiunii controlate de Assad, dar au organizat întâlniri recente în Europa cu un număr surprinzător de mare de cetăţeni sirieni. Acestea încep să transmită programe tv şi radio în ţară şi sunt numeroase indicii care sugerează că ar exista mult sprijin popular pentru o revoluţie democratică. Dacă regimul Assad se prăbuşeşte, ecourile vor ajunge şi la Bagdad şi Teheran. Irakienii vor câştiga securitatea de care au disperată nevoie pentru a progresa în curajosul lor proiect democratic. Iar iranienii, şi cei religioşi, şi ceilalţi, vor vedea apropiindu-se momentul propriei libertăţi.
