Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC/WTO) reprezintă în plan economic, ceea ce Organizaţia Naţiunilor Unite reprezintă în plan politic pentru destinele globului. Menirea ei este de a armoniza şi standardiza regulile de conduită la nivel internaţional, în aşa fel încât să permită un climat de afaceri cât mai echitabil la nivel mondial, unul în care toţi membrii clubului numit Terra să fie judecaţi după aceleaşi criterii. Eşecul implementării unui asemenea mecanism ar afecta pe toată lumea, bogaţi sau săraci, dar pe cei din urmă mult mai dramatic.
Ce reprezintă runda Doha a OMC?
În cel mai fericit caz, eşecul de la Cancun va duce la o încetinire a procesului de încheiere a unei runde de negocieri în comerţul internaţional care ar oferi statelor sărace cele mai mari câştiguri economice de până acum. Lansată în capitala Qatarului, Doha, în noiembrie 2001, această rundă de negocieri era destinată în mod explicit ajutorării ţărilor sărace. Scopul ei declarat era de a coborî barierele comerciale în acele sectoare vizate cu precădere de aceste state, în special agricultura. O analiză a Băncii Mondiale afirmă că o finalizare cu succes a rundei Doha ar ridica veniturile globale cu $500 miliarde anual pînă în 2015. Peste 60% din aceste câştiguri ar merge către ţările sărace, ajutând la scoaterea din mizerie a peste 144de milioane de oameni. O dată însă cu fărâmiţarea rundei Doha, ziua în care ţările bogate vor renunţa la subvenţiile uriaşe pentru agricultură şi în care ţările sărace vor putea în sfârşit să vândă produse textile fără a suporta povara unor taxe de export care să le excludă de piaţă, este împinsă către un punct nedeterminat din viitor.
De la semnarea Acordului General privind Tarifurile şi Comerţul (GATT) în 1947, ce a pus bazele principiului ca taxele să nu fie aplicate de o manieră discriminatorie între diverse state, comerţul a fost guvernat de reguli multilaterale. Organizaţia Mondială a Comerţului, creată în 1995 ca succesor al GATT, reprezintă inima acestui sistem. Ea a transformat o organizaţie condusă de statele bogate într-una deschisă tuturor, în care fiecare din cele 148 ţări membre are un vot, dar şi un drept de veto, făcând-o astfel democratică, dar greoaie din punct de vedere decizional şi aproape imposibil de reformat, dată fiind necesitatea obţinerii consensului membrilor săi.
Consecinţă a acestei ineficienţe, colapsul de la Cancun pune sistemul multilateral în pericol, cu atât mai mult cu cât el intervine la doar patru ani de la o ratare similară la Seattle, atunci când eforturile de lansare ale negocierilor au eşuat în mijlocul presiunii străzii. Dacă mecanismul pus în mişcare de OMC va deveni irelevant pentru derularea politicilor comerciale la nivel planetar, ţările aflate în curs de dezvoltare vor ajunge să regrete consecinţele lipsei de flexibilitate de care au dat dovadă la Cancun.
De ce şi din vina cui s-a produs eşecul?
Deşi mulţi s-ar fi aşteptat ca punctul nevralgic al convorbirilor să îl constituie agricultura – unele mari publicaţii din lume au şi titrat de altfel pe prima pagină titluri ce o indicau drept motiv al eşecului – nu aşa au stat lucrurile. Problema a constituit-o de fapt faimoasele “chestiuni de la Singapore”: iniţiativa ca regularizarea investiţiilor străine, politica concurenţială, achiziţiile guvernamentale şi facilităţile comerciale (în special scutirea de la taxe vamale) să fie introduse în OMC. Venise vremea, s-a spus, ca procesul de globalizare economică să se joace după reguli uniforme, recunoscute şi agreate de toţi, care ar ajuta şi la judecarea disputelor internaţionale.
Regulile privind investiţiile străine s-au dovedit a fi cele mai controversate la Cancun. Susţinătorii globalizării au argumentat că infuziile de capital străin vor susţine dezvoltarea economiilor statelor sărace prin fenomenul de “difuzare” către firmele şi lucrătorii locali, care vor beneficia astfel de tehnologii superioare. Statele mai puţin dezvoltate s-au temut însă că ţările dezvoltate le vor dicta aceste reguli, de aici vehemenţa cu care s-au opus intrării în negocieri pe asemenea chestiuni.
În patru zile de convorbiri nu s-a putut nici măcar ajunge la o concluzie în privinţa a ce măsuri să intre pe masa tratativelor şi ce chestiuni să fie lăsate la o parte. De exemplu, în timp ce SUA – mare investitor – ar fi fost de acord cu măsura privind protejarea investiţiilor străine, ea s-a opus celorlalte componente ale pachetului Singapore, neprivind cu ochi buni obligaţia de a se prezenta pentru arbitraj în rezolvarea unor dispute în faţa forului de la Geneva. UE şi Japonia, deja obişuite cu raportarea la foruri suprastatale, au fost principalii susţinători ai pachetului de la Singapore, dar ele au fost acuzate că încearcă prin aceasta să distragă atenţia de la propria intransigenţă în chestiunea agricolă – UE, de exemplu, cheltuie anual mai mulţi bani pentru subvenţionarea unei vaci decât câştigă un locuitor din Africa sub-Sahariană în aceeaşi perioadă de timp. La rândul său, Japonia practică taxe de import la orez de 1000% pentru a-şi proteja producţia naţională.
Astfel că întreaga convorbire s-a transformat curând într-un dialog al surzilor, în care neîncrederea reciprocă între parteneri a făcut jocurile în final. America a afirmat că este pregătită să facă propuneri “îndrăzneţe”, dacă şi alţii sunt pregătiţi să o facă. Ei au propus eliminarea tarifelor la toate bunurile manufacturate şi cele de larg consum până în 2015 şi reducerea tarifele din agricultură până la 76% în următorii cinci ani. Promisiunile i-au fost însă dezminţite de acţiuni: creşterea considerată “scandaloasă” în subvenţiile pentru agricultură, operată anul trecut şi susţinerea fără ezitare a cauzei producătorilor interni de bumbac în cadrul negocierilor din Cancun.
Europa a părut a veni cu un aer conciliator în privinţa chestiunilor de la Singapore, tardiv însă, când Uniunea Africană era deja hotărâtă să refuze cooperarea, ca urmare a dezamăgirii suferite de intransigenţa SUA în chestiunea bumbacului. Mecanismul greoi de luare a deciziilor în sânul UE, reputaţia pe care şi-a câştigat-o deja în cadrul rundei Uruguay a OMC, de a nu vorbi pe o singură voce, precum şi mecanismul lent de reformă agricolă, au dus la neîncrederea în promisiunile acesteia, în ciuda aparenţei de conciliere.
Dar ţările sărace au contribuit cel puţin în aceeaşi măsură la colapsul convorbirilor de la Cancun. Deşi unele state aflate în stadiul de economie emergentă s-au implicat activ în negocieri, atât cu Europa, cât şi cu America, multe dintre ele, în special statele africane – nu au făcut decât să pozeze, arborând o poziţie radicală intransigentă până la capăt. Retorica anti-bogaţi a luat locul eforturilor de ajungere la un acord.
Această stare a fost mult întreţinută, chiar încurajată de marile ong-uri internaţionale, care au radicalizat situaţia, incitând ţările sărace să refuze orice fel de compromis şi, mai rău, ridicând aşteptările acestora la cote mult prea mari. Deşi tactica sugerată pare a fi fost aceea de se arăta cât mai inflexibili, pentru cât mai mult timp, ea s-a dovedit păguboasă.
Nu în ultimul rând, ar fi de blamat procedura de funcţionare a acestui for, prezentată la începutul acestei analize şi caracterizată ca “medievală” de Pascal Lamy, comisarul pe politică externă al UE.
Cine are mai mult de pierdut
Un nou bloc de state în curs de dezvoltare s-a solidificat la Cancun. Deşi având interese diferite, uneori chiar antagonice, ţări ca Brazilia (un exportator competitiv, care îşi doreşte eliminarea cât mai rapidă a barierelor la export) sau India (care susţine cu îndârjire menţinerea tarifelor ridicate la bunurile agricole) au făcut corp comun în cadrul lui G21 pentru a demonstra o stare de solidaritate fără precedent în faţa ţărilor bogate. Dacă însă G21 nu se va afirma decât ca un nou bloc mercantilist de negocieri la nivel mondial, cerând statelor din jur să-şi reducă barierele în timp ce ele refuză să le coboare pe ale alor, nu vor avea nimic de câştigat.
Obstinaţia cu care s-au opus ajungerii la un consens pare a afecta în cea mai mare măsură tot ţările aflate în curs de dezvoltare. Conform analizelor Băncii Mondiale, peste 70% din beneficiile rundei Doha pentru ţările sărace ar decurge din liberalizarea comerţului între ele, mai degrabă decât din reformarea sistemului de subvenţii agricole existente în ţările bogate. Deşi jubilând la sfârşitul negocierilor, felicitându-se pentru a se fi opus atât de eficient “manipulării” statelor bogate, tot ţările sărace vor fi cele care vor realiza în curând că eşuarea în a pune în mişcare un sistem multilateral de reguli şi mecanisme libere de comerţ între statele lumii le-ar fi adus beneficii în primul rând lor înşile, şi că lipsa acestuia le va afecta, din nou, în primul rând pe ele.
Speranţe de revigorare a sistemului
Cea mai de temut consecinţă a eşecului de la Cancun ar putea-o constitui pierderea interesului în reglementarea economică internaţională prin intermediul OMC. Dacă aşa vor sta lucrurile, consecinţele vor fi grave pentru însăşi funcţionarea mecanismului regulator global. Interesul politic în eficientizarea organizaţiei se va pierde, iar sediul de la Geneva al OMC se va transforma într-o curte mediocră de soluţionare a disputelor comerciale internaţionale. Optimiştii ne amintesc însă că runda precedentă, Uruguay, programată să ţină trei ani a durat în fapt opt şi lucrurile au mers totuşi mai departe. Reprezentanţii marilor puteri au afirmat în conferinţa de presă ce a urmat încheierii discuţiilor, că aceste concesii oferite rămân pe masă. Aşa cum arătam anterior însă, sistemul multilateral de reglementare are nevoie nu doar de o întoarcere la masa tratativelor, ci de o reformă mult mai adâncă a propriului mecanism de funcţionare.
