Toată lumea se întreabă, de câteva luni încoace, de ce preţurile practicate de marile companii internaţionale din sectorul retail, fast-food sau restaurante, sectorul bancar sau cel al telecomunicaţiilor sunt mai mari în România decât în ţările din jur. Preţurile excesive la mărci identice sunt justificate în principal de lipsa noastră de reacţie în faţa ineficienţei concurenţei pe piaţă, precum şi de vânzarea aceloraşi produse la preţuri mult inferioare costurilor de producţie pe alte pieţe. Cum altfel putem să ne explicăm că o pereche de blue-jeans costă 5 euro în Europa Occidentală? Cine plăteşte însă, pe seama cui şi de ce?
Că armonia faimosului tandem piaţă liberă/concurenţă este garantată de noi, consumatorii finali, e un lucru bine ştiut. “Inamici” în negocieri, furnizorii şi distribuitorii devin complementari în favoarea noastră. Ceea ce se ştie însă mai puţin e că, pe măsura preluării puterii de piaţă, complicitatea celor doi nu mai rezistă. Soldurile incredibile pe care supermarketurile de pe străzile pariziene, milaneze, vieneze, bucureştene sau de aiurea şi le permit ascund de fapt practici comerciale perverse, fie în defavoarea producătorilor, fie în cea a consumatorilor.
Să mă explic. Realitatea pieţei de vânzare cu amănuntul ne impune să acceptăm, într-o măsură tot mai mare, dominaţia unui număr restrâns de lanţuri de magazine. Şi asta fiindcă în circuitul economic liber jucătorii nu îşi doresc cât mai mulţi concurenţi. Din contră, fiecare în parte luptă pentru cote de piaţă mai mari şi, implicit, pentru dominarea pieţei. De pildă, în mai multe state membre ale UE, principalii 5 retaileri reprezintă peste 70% din piaţa produselor agro-alimentare: Finlanda – 90%, Suedia – 82%, Slovenia – 82%, Irlanda – 81%, Estonia – 79%, Austria – 79%, Germania şi Franţa – câte 70% (Global Retail Concentration, Planet Retail, 2006).
Fireşte, concentrarea puterii nu este incriminabilă per se, ci doar atunci când ea alunecă spre abuzul de poziţie dominantă.
Investigaţia Comisiei pentru Concurenţă din Marea Britanie cu privire la piaţa produselor alimentare, din anul 2000, concluziona că supermarketurile care “au o cotă de piaţă de cel puţin 8 la sută din totalul achiziţiilor de produse alimentare pentru revânzare prin unităţile proprii au suficientă putere de cumpărare [pentru a aplica practici abuzive] (…), au efecte adverse asupra competitivităţii unora dintre furnizorii lor şi deformează competiţia în piaţa furnizorilor (…), iar în unele cazuri chiar în piaţa de retail”.
În plus, practicile antimonopol sunt legiferate de către Uniunea Europeană pentru a împiedica marii producători de la un astfel de abuz. Cu toate acestea, acte normative similare pentru supermarketuri nu există.
Războiul preţurilor dintre supermarketuri şi furnizori
Marile lanţuri de magazine devin pe zi ce trece “grănicerii” care pot să deformeze sau chiar să împiedice accesul fermierilor şi al producătorilor la consumatorii europeni. Sunt vizaţi îndeosebi cei care nu pot sau nu vor să se conformeze condiţiilor restrictive impuse sub presiunile poziţiei lor dominante. Taxa de intrare în magazin, taxa de raft, taxa de deschidere pentru cazul noilor magazine inaugurate, taxa de catalog – iată doar câteva exemple din categoria aşa-numitelor taxe din spatele facturii impuse producătorilor. Ele pot ajunge până la 30% din preţul produselor, efectele directe ţinând de comprimarea performanţelor producătorilor, cele indirecte răsfrângându-se, la rândul lor, asupra salariilor angajaţilor, furnizorilor de materii prime ş.a.m.d.
Războiul preţurilor între principalii retaileri a dus la noi presiuni pentru diminuarea preţurilor plătite furnizorilor. Cel mai puternic afectate sunt aşa-numitele “produse cu valoare cunoscută”, ca bananele sau pâinea, produse ale căror preţuri sunt frecvent monitorizate.
Dependenţa furnizorilor de câteva supermarketuri este deci tot mai puternică şi dă celor din urmă forţa de a dicta unilateral termenii şi preţurile. Furnizorii sunt obligaţi de retaileri să le reducă apoi artifical. La rândul lor, ei îşi obligă angajaţii să lucreze mai mult timp şi într-un ritm mai rapid, cu efecte perverse asupra condiţiilor de muncă şi a securităţii slujbelor.
Chiar şi fermele cele mai mari şi mai puternic mecanizate reuşesc cu greu să le satisfacă cererile. Tot mai multe dintre ele sunt astfel preluate de câteva întreprinderi puternice. Comunităţile sărace sunt, evident, cele mai vulnerabile în faţa dezechilibrelor extreme în raporturile de putere.
Supermarketurile şi consumatorii
Extinderea supermarketurilor a fost posibilă datorită impresiei consumatorilor că ele oferă o varietate mai mare de produse la preţuri simţitor mai mici. La o privire mai atentă, descoperim totuşi că în multe cazuri se întâmplă exact contrariul: preţurile reduse impuse furnizorilor nu se traduc automat în preţuri mai mici la consumator. Dimpotrivă, adeseori, preţurile mai mici la produsele cu vizibilitate crescută (cum este cazul blue-jeans-ilor la 5 euro perechea) maschează preţurile mai mari la produse pentru care comparaţia preţurilor este mai greoaie.
Apoi, pe lângă produsele agro-alimentare, supermarketurile se extind tot mai mult spre alte categorii de produse, ca îmbrăcăminte, echipamente audio-video, cărţi, produse farmaceutice sau chiar bancare. Pe măsură ce lanţurile de magazine cresc în dimensiune, riscul de propagare a distorsiunilor pe aceste pieţe creşte, cu consecinţe la fel de grave. De pildă, focalizarea pe produsele cele mai vandabile riscă sacrificarea calităţii în favoarea gabaritului vânzărilor. Efectul este implicit: limitarea oportunităţilor de alegere a consumatorilor. Best-seller-uri vândute, uneori, la preţuri sub cel de achiziţie, subminează librăriile independente care sunt obligate să îşi închidă porţile. Cărţile cu un succes mai mic la casă devin foarte greu de procurat. Posibilitatea de alegere se rezumă la lucrările comerciale, iar cultura europeană este defavorizată.
Dezbaterea politică: echilibrul priorităţilor
Argumente cum ar fi construirea unei pieţe europene de retail mai corectă şi mai sustenabilă, protejarea drepturilor consumatorilor, ale fermierilor, ale angajaţilor şi ale mediului au atras atenţia unor parlamentari europeni. C. Lucas, G. Hegyi, J. Wojciechowski, H. Désir şi H. Flautre au depus la sfârşitul anului trecut Declaraţia nr. 88/2007 privind anchetarea abuzurilor de putere exercitate de supermagazinele din Uniunea Europeană, cerând Directoratului General al Concurenţei soluţionarea acestei probleme. Acordul altor 439 de europarlamentari, întrunit până la sfârşitul lunii ianurie 2008, a condus la adoptarea ei şi la solicitarea de explicaţii din partea Comisiei Europene. Sunt aşteptate detalii cu privire la intenţiile sale de modernizare a politicilor de combatere a abuzului de poziţie dominantă pe piaţa de retail.
Problema este corect identificată. Apelarea la soluţii ca noi reglementări sau noi structuri birocratice nu face însă decât să reactiveze statul maximalist. Avocaţii marilor lanţuri de magazine vor deveni rapid experţi în eludarea lor. Micii producători şi consumatorii nu vor beneficia de pe urma unor astfel de intervenţii pe piaţă. Soluţiile reale ţin tocmai de limitarea birocraţiei, de crearea de condiţii pentru apariţia concurenţei, astfel încât producătorii să aibă o alternativă la vânzarea prin intermediul supermarketurilor.
Unele state europene, tot mai îngrijorate de efectele poziţiilor dominante de pe piaţa de retail, au încercat să rezolve până acum problema unilateral. Introducerea unor noi legi naţionale a fost menită să reglementeze, de pildă, relaţiile dintre furnizor şi retailer, să interzică vânzarea la preţuri mai mici decât costurile, să pună capăt politicilor de preţ neloiale şi discriminatorii sau să reducă dependenţa în relaţiile comerciale.
În Marea Britanie, Comisia pentru Concurenţă a identificat într-un raport amplu, publicat în trei volume în 2000, 52 de practici anticompetitive aplicate de retaileri în relaţiile cu furnizorii. În consecinţă, ea a recomandat ca principalele patru lanţuri de supermarketuri de pe piaţă să respecte un Cod de bune practici în relaţiile cu furnizorii. Continuarea procesului de concentrare a pieţei a dus la reiterarea unei noi investigaţii în mai 2006, al cărei rezultat este aşteptat în cursul anului curent.
În Franţa, Legea Galland (1996) a instituit interdicţia de vânzare sub costurile de producţie. În ciuda presiunilor pentru modificarea legii, interdicţia a fost menţinută, în pofida amendamentelor aduse prin Legea Dutreil II (septembrie 2005). Mai mult, au fost adăugate limite suplimentare plăţilor retroactive şi interzise adaosurile pentru servicii (“marges arrières”) pe care retailerii le solicită furnizorilor. Apoi, noua lege mai stipulează că toate contractele dintre retaileri şi furnizori trebuie să precizeze foarte clar toţi termenii de preţ, fără discounturi ascunse. Toate acestea sunt dublate de proceduri pentru sancţionarea mai dură a infracţiunilor.
În Germania, în iunie 2005, s-a iniţiat o reformă a legislaţiei privind activităţile comerciale, pentru a limita puterea marilor companii de a impune termeni şi condiţii speciale “nejustificate şi repetate” furnizorilor lor. În aprilie 2007, s-a interzis supermarketurilor să vândă produse alimentare sub preţurile de distribuţie en-gross.
Iniţiativele naţionale au adus anumite progrese în combaterea abuzurilor, dar impactul lor pozitiv este limitat. Ele nu vizează dimensiunea internaţională a sectorului de retail. Întrucât practicile abuzive de cumpărare apar de regulă în ţara de origine a supermarketului respectiv, ţara de origine a producătorului afectat nu dispune de mijloace juridice corective.
Mai mult, dezvoltarea de grupuri europene de achiziţie, în care supermarketuri din diferite ţări îşi unesc forţele pentru a prelua furnizorii, a contribuit la creşterea puterii de cumpărare a retailerilor. Automat, creşte şi potenţialul lor de a recurge la înţelegeri restrictive şi confidenţiale cu concurenţii, prin schimburi de informaţii ce depăşesc graniţele naţionale ale statelor membre.
În 2005, din cei opt mari retaileri – Carrefour (Franţa), Metro Group (Germania), Tesco (Marea Britanie), Rewe, Schwarz Group, Edeka (Germania), Auchan (Franţa), Aldi (Germania) – şapte operau atât în Europa Centrală şi de Est, cât şi în Europa occidentală. Excepţie face Edeka. Primii patru retaileri enumeraţi mai sus sunt cele mai mari lanţuri de magazine în ceea ce priveşte cota de piaţă pe ambele regiuni europene.
Demersurile societăţii civile au precedat iniţiativa europarlamentară
Grupul European pentru Supermarketuri, înfiinţat în 2004, a lansat Iniţiativa pentru Responsabilitate în sectorul Agro-alimentar cu scopul de a realiza o alianţă pan-europeană care să lupte pentru dezvoltarea de către instituţiile europene a unui nou cadru legislativ. Scopul său, de limitare a puterii excesive a supermarketurilor, a fost împărtăşit şi de Iniţiativa pentru Responsabilitate în Achiziţii. Coordonată de trei organizaţii europene care militează pentru concurenţa loială şi sprijinită de un grup de consultanţi – investitori, firme de achiziţii, sindicate, patronate şi asociaţii ale consumatorilor – ea dovedeşte că o colaborare cu guvernele poate duce la optimizarea cadrului de politici publice în care activează firmele.
Nevoia unei legislaţii armonizate justifică, aşadar, acoperirea pieţei interne în ansamblul său. Modernizarea pachetului comunitar de legi ale concurenţei va urmări reducerea efectelor negative ale abuzului de putere de cumpărare a supermarketurilor. Pe fond, trebuie să se asigure mijloacele necesare pentru a răspunde schimbărilor structurale care au avut şi continuă să aibă loc pe piaţa unică. În final, recomandarea-cheie adresată de actuala iniţiativă europarlamentară DG-ului Concurenţă ţine de investigarea acestor aspecte, şi solicită propuneri clare de reglementări care să protejeze consumatorii, angajaţii şi producătorii de impactul negativ identificat.
Cum să evităm captivitatea consumatorilor români?
O treime din consumatorii români preferă să-şi facă cumpărăturile în supermarketuri, dar până în 2010 se estimează că ponderea lor va creşte la 50%.
Piaţa românească de retail este încă una dintre cele mai puţin concentrate, dar urmează exploziv tendiţa europeană: 30% cota de piaţă cumulată a primilor 5 retaileri în 2007. Cu o cifră de afaceri cel puţin dublă faţă de oricare dintre concurenţii săi, Metro era liderul detaşat al vânzărilor pe piaţa românească în 2006. Anul trecut, Carrefour a recuperat diferenţa (era pe locul trei) şi s-a alăturat liderului, fiecare având o pondere de 7%. Urmează Billa, cu 6%, Artima, cu 4% (achiziţionată recent de către Carrefour), Kaufland şi Selgros cu câte 3%.
Soluţiile la îndemâna noastră ţin de modelarea culturii de consum, extinderea spaţiilor alocate pieţelor ţărăneşti la oraşe, interzicerea interdicţiilor absurde impuse comercianţilor, asigurarea dreptului producătorilor de a vinde produsele direct oricărui magazin de cartier ar fi măsuri mult mai utile. Din contră, iniţiative româneşti cum ar fi cele legate de vânzarea produselor alimentare primare restricţionate doar la producători sau la rudele de gradul I şi II ale acestora continuă să limiteze libertatea economică. Birocraţia suplimentară primeşte aplauzele presei, relevând măsura ca pe o luptă împotriva bişniţarilor. Din păcate, mass-media însăşi trăieşte din publicitate. Supermarketurile alocă fonduri în acest sens, dar micii întreprinzători nu.