Partea a doua
Primul semnal de alarmă referitor la politica fiscală a Guvernului l-a dat comisarul european pentru Afaceri Economice, Joaquin Almunia, care a spus că introducerea cotei unice de 16% a fost o greşeală şi că veniturile bugetare sunt prea mici în comparaţie cu cheltuielile pe care România trebuie să le facă. Ministrul Finanţelor a recunoscut atunci doar parţial că promisiunea electorală pe baza căreia au câştigat sprijinul populaţiei este o eroare, afirmând că “despre cota unică nu trebuie discutat în termeni de bine sau de rău, ci de nivelul acesteia”.
Uniunea Europeană atrage atenţia că această stare de fapt este îngrijorătoare şi poate avea consecinţe negative pe termen lung.
Lipsa de coordonare şi balansul decizional în problema sistemului fiscal au atras nemulţumirea asociaţiilor oamenilor de afaceri. Ei acuză instabilitatea politicilor fiscale, precum şi inexistenţa unei poziţii ferme a oficialilor în această problematică. “Anul acesta, creşterea economică este de maximum 2%, anul viitor vom ajunge la creştere zero, iar în 2008 vom avea creştere negativă. Cel puţin 1.000 de companii se vor închide anul viitor. Ţinta de inflaţie de 5% va fi atinsă şi depăşită înainte de 1 august, iar la sfârşitul anului va ajunge pe la 7%”, a declarat Romulus Dascălu, preşedintele Garant.
“Vrem în primul rând un plan de politică fiscală predictibilă pe o perioadă de 3-5 ani, reducerea parafiscalităţii, simplificarea administrării fiscale. Mai solicităm măsuri transparente de politică a preţurilor la utilităţi pe doi ani şi acţiuni concrete de limitare a muncii la negru, a importului de produse contrafăcute şi combaterea evaziunii fiscale”
Este sugestiv faptul că oamenii de afaceri nu cer nimic altceva decât concretizarea obiectivelor asumate de Guvern în Strategia de Guvernare.
“Tendinţa şi strategia MFP în ceea ce priveşte impozitarea veniturilor sunt clare – absolut toate veniturile realizate de o persoană fizică, indiferent de natura lor, urmează a fi supuse impozitării cu aceeaşi cotă.”
Pieţele financiare
Capitalul şi libera circulaţie a acestuia sunt concepte de bază ale liberalismului. Pieţele financiare ar trebui să fie, în consecinţă, o prioritate a unui guvern condus de un prim-ministru liberal. În realitate, pe parcusul celor 500 de zile, am asistat la o variaţie haotică a burselor. Această evoluţie favorabilă marilor speculatori a fost un efect direct al luptelor interne între liberali şi democraţi. Pe de-o parte, au existat manevre puse la cale deliberat de mari magnaţi, pe de altă parte au existat atacuri ale justiţiei care, urmărind persoane, au afectat întreprinderi, cu tot cortegiul de efecte negative nu numai asupra deţinătorilor de acţiuni, ci şi asupra costurilor de producţie şi a veniturilor salariaţilor.
Un alt element al sistemului financiar care a fost supus unui proces de apropriere de către guvernarea liberală îl reprezintă SIF-urile. Concentrarea capitalului este o măsură care ascunde mari riscuri pentru mici investitori.
Programul de Guvernare stipulează, ca un element central al dezvoltării pieţei de capital, participarea mai activă şi mai determinată a băncilor comerciale la efortul de restructurare a economiei. Cele 500 de zile ale guvernării nu au reuşit decât să tragă semnale de alarmă din ce în ce mai insistente asupra creşterii consumului şi, în consecinţă, au determinat băncile să adopte o politică prudentă în priviţa creditelor, atât pentru consum, cât şi pentru investiţii. Pe scurt, o politică guvernamentală aventuristă şi haotică a avut ca unic efect o îngheţare a pieţelor financiare.
Combaterea corupţiei
Nicăieri în cuprinsul său, Programul de Guvernare nu se dovedeşte mai politicianist şi mai demagogic decât în domeniul combaterii corupţiei. În capitolul referitor la mediul de afaceri se porneşte de la premisa, falsă, că fenomenul corupţiei se manifestă doar în relaţia dintre instituţiile statului şi agenţii economici.La o asemenea viziune, soluţia oferită este pe măsură: statul trebuie să se retragă “treptat şi ireversibil” din economie. Raţionamentul este că, dacă nu mai există interacţiune cu instituţiile statului, dispare şi posibilitatea corupţiei. Realitatea demonstrează, însă, contrariul. În primul rând, statul nu poate dispărea ca actor economic. În al doilea rând, ponderea intervenţiei statului este variabilă în funcţie de contextul intern şi internaţional. În al treilea rând, nivelul corupţiei nu depinde de gradul de implicare a statului în economie, ci de transparenţa decizională şi de eficacitatea cadrului legislativ. Abundenţa de legi, de ordonanţe de urgenţă şi chiar retragerea pripită a statului din anumite zone economice, departe de a scădea corupţia, o amplifică. În al patrulea rând, chiar dacă definim corupţia ca fenomen infracţional legat strict de interacţiunea agenţilor economici cu instituţiile statului, trebuie să observăm că simpla retragere a statului din economie duce doar la înlocuirea unei forme de infracţionalitate cu alte forme de infracţionalitate, cu atât mai greu de controlat cu cât structura socială, economică şi politică este mai fragilă, adică exact cazul României.
Privatizările avute în vedere nu numai că nu au nici o legătură cu retragerea statului din economie, dar au şi o aură de mister care sugerează tocmai existenţa unor interese foarte personale. Discuţiile care au apărut inclusiv în cadrul Alianţei PNL-PD privind privatizarea CEC-ului, a Poştei Române şi a Loteriei Naţionale arată că nu se are în vedere eficientizarea acestor întreprinderi, ci, pur şi simplu, încasarea unor comisioane.
Un alt subiect controversat care se încadrează perfect la capitolul eşecului luptei împotriva corupţiei este Fondul Proprietatea. Prin acest instrument, Guvernul a inventat, de fapt, o formă de legalizare a corupţiei în care anumiţi intermediari vor realiza câştiguri fabuloase pe seama suferinţelor celor deposedaţi abuziv de bunuri în timpul regimului comunist.
Eliminarea barierelor administrative
La fel ca economia subterană, barierele administrative constituie un subiect ocolit cu grijă de guvernanţi. De regulă, se oferă presei şi publicului cifre legate de creşterea investiţiilor sugerându-se că această creştere ar fi o urmare nemijlocită a reducerii barierelor administrative.
În afara faptului că unele surse externe pun la îndoială creşterea ISD, acest indicator trebuie privit mult mai nuanţat. Fireşte, investiţiile străine directe sunt benefice. Există însă o mare varietate de investiţii. Faptele ne arată că, în 2005 şi 2006, marea majoritate a acestor investiţii a fost orientată către unităţi destinate comerţului şi serviciilor, şi nu către producţie. Din păcate, investiţiile străine directe în primele 500 de zile ale guvernării Coaliţiei de centru-dreapta sunt uimitor de strâns legate de creşterea îngrijorătoare a consumului şi importurilor.
O altă problemă este cea a raportului între investiţiile dintre sectorul privat şi investiţiile din sectorul public. Nu punem la îndoială faptul că investiţiile din sectorul privat sunt direct proporţionale cu sănătatea unei economii, dar, în situaţia unor ţări precum România, statul trebuie să-şi asume responsabilitatea de a susţine investiţiile publice, cu atât mai mult cu cât acestea sunt cele care atrag după sine, exponenţial, alte investiţii. În condiţiile în care, de exemplu, în 500 de zile, nu a fost construit nici un kilometru de autostradă, ba chiar – sistematic – circulaţia pe diverse drumuri europene a fost întreruptă săptămâni în şir, putem spune că s-au pierdut cel puţin doi ani în domeniul investiţiilor, doi ani care vor conta foarte mult, în sens negativ, în perioada care va urma după integrare.
Sectorul IMM
Încă de la preluarea responsabilităţilor de guvernare, politicienii aliaţi şi-au manifestat deschis apetenţa pentru capitalul investitorilor străini de mare greutate, a căror activitate în România intră sub incidenţa unui principiu simplu şi sănătos: bani mulţi şi repede. Marele perdant al acestei politici hrăpăreţe este sectorul IMM românesc. Deşi inclus oficial în preocupările active ale Executivului, el a fost abandonat aproape în totalitate, beneficiind sporadic de o atenţie fugitivă, concretizată în proiecte de finanţare de mică amploare şi care nu rezolvă problema de fond a acestui sector economic: lipsa de know-how şi insecuritatea resimţită pe fondul instabilităţii fără precedent a sistemului fiscal.
Vom prezenta succint principalele obiective asumate de Guvern în Strategia de Guvernare, precum şi măsura în care ele au fost respectate până în prezent:
a) elaborarea unei legislaţii simple, clare şi stabile
Probabil acesta este cel mai simplu şi cel mai firesc dintre obiective, care, în situaţia în care ar fi respectat, ar avea efecte pozitive asupra mediului de afaceri: antreprenorii ar fi mult mai relaxaţi şi mult mai motivaţi să-şi concentreze atenţia asupra elaborării unei strategii de dezvoltare pe termen lung. Însă Guvernul a încălcat flagrant această misiune asumată, în primul rând prin adoptarea unui sistem fiscal necorespunzător şi contestat atât pe plan intern, cât şi extern. În al doilea rând, nu există nici măcar la ora actuală un pachet minimal de măsuri coerente şi care să beneficieze de consensul tuturor părţilor afectate, pachet care să corecteze gafele iniţiale ale decidenţilor. În al treilea rând, Codul Fiscal este ţinta permanentă a acţiunilor de modificare şi redefinire, generând panică şi incertitudine, mai ales în rândul investitorilor mici şi mijlocii care nu pot absorbi la fel de uşor ca o firmă cu experienţă şi mijloace financiare şocurile produse de haosul fiscal.
Continuare în numărul viitor
