În stânga Prutului populaţia visează la un trai mai bun, iar toate aşteptările şi le îndreaptă către Uniunea Europeană. Numai că din 1993 încoace relaţiile moldo-europene au evoluat prea lent. În plus, aşa-zisa putere comunistă de la Chişinău a stârnit o adevărată nebuloasă, îmbinând fidelitatea faţă de Rusia cu discursul pro-european.
Această politică duplicitară, care i-a derutat atât pe europeni, cât şi pe moldoveni, a constituit un calcul machiavellic de succes, însă protestele din 7 aprilie a.c. şi urmările lor au arătat faţa adevărată a puterii politice. Inevitabil, a apărut întrebarea: “Cât de aproape este Republica Moldova de Uniunea Europeană?” Un răspuns în prezent îl oferă Rezoluţia Parlamentului European referitoare la situaţia postelectorală din Moldova, iar unul definitiv va veni curând, în mai puţin de două luni.
Cetăţenii Republicii Moldova vs. integrarea europeană
Între Nistru şi Prut, aspiraţiile pro-europene ale populaţiei sunt evidente. Argumentul-forte în susţinerea acestei afirmaţii îl oferă Barometrele de Opinie Publică, ultimul fiind publicat în martie 2009. La întrebarea “Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, dvs. aţi vota pentru sau contra?” 65% din respondenţi s-au pronunţat pentru, 18% împotrivă, iar 13% au răspuns că sunt încă indecişi. În comparaţie cu penultimul Barometru de Opinie Publică, cel din octombrie 2008, opţiunea pro- europeană a cetăţenilor moldoveni a suferit o mică depreciere (atunci 71% din respondenţi s-au pronunţat pentru), însă asta nu înseamnă că percepţia opiniei publice din Republica Moldova faţă de Uniunea Europeană (UE) a fost afectată în vreun fel.
Dimpotrivă, majoritatea populaţiei abia aşteaptă ca Republica Moldova să se integreze în UE. Asta pentru că moldovenii din stânga Prutului sunt convinşi că în UE se va trăi mai bine, fapt confirmat de 70% din intervievaţi în Barometrul de Opinie Publică din octombrie 2008.
Relaţia Republica Moldova-UE, constantă, însă prea lentă
Relaţiile moldo-europene au evoluat constant din noiembrie 1993 încoace. Atunci, în persoana premierului Andrei Sangheli, a avut loc prima vizită oficială a unui înalt demnitar de stat moldovean la Bruxelles. Primele întrevederi moldo-europene s-au concretizat prin semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare în anul 1994 (acord ce a intrat în vigoare patru ani mai târziu).
Extinderea UE a creat noi premise pentru dezvoltarea relaţiilor moldo-europene. În 2003, cu un an înainte de aderarea celor 10, plus 2 din 2007 (Bulgaria şi România), oficialii europeni au început să lucreze la o nouă abordare, intitulată Politica Europeană de Vecinătate (PEV), ce trebuia să crească securitatea în zona de vecinătate a Europei extinse şi să ofere statelor vecine UE din beneficiile extinderii acesteia. PEV a fost făcută publică pe 12 mai 2004, când Comisia Europeană a prezentat comunicarea “Politica Europeană de Vecinătate. Strategia şi Rapoartele de Ţară”. Republica Moldova, care în trei ani avea să devină vecină a UE, a fost inclusă în palierul estic al vecinătăţii europene, alături de Ucraina şi Belarus. Drept urmare, între Chişinău şi Bruxelles a demarat un dialog nou, mult mai constructiv, ce s-a soldat cu semnarea Planului de Acţiuni Republica Moldova-UE la 22 februarie 2005. Planul de Acţiuni Republica Moldova-UE a constituit timp de trei ani documentul politic de bază în relaţiile moldo-europene, incluzând un set de priorităţi în aprofundarea acestora. Până acum, în baza planului bilateral de acţiuni au fost elaborate trei rapoarte de progres, adevăraţi indicatori ai relaţiei moldo-europene, care au consemnat problemele întâmpinate de statul moldovean. Ultimul raport, din aprilie 2009, nu este deloc favorabil. Astfel, din raport aflăm că Republica Moldova suferă la capitolele: apărarea drepturilor omului, funcţionarea instituţiilor democratice, combaterea corupţiei şi competitivitatea climatului de afaceri. Şi celelalte două rapoarte au semnalat aceste deficienţe, numai că în anul curent alegerile parlamentare au evidenţiat un alt neajuns, legea electorală.
De remarcat că, în ciuda paşilor prea lenţi întreprinşi de statul moldovean în vederea apropierii de UE, totuşi Bruxelles-ul constituie şi rămâne un factor important în rezolvarea problemelor cu care se confruntă acesta. O să dau un singur exemplu în acest sens, însă foarte relevant. Din septembrie 2005, UE, împreună cu Moldova şi Ucraina, a demarat misiunea europeană de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană EUBAM. Asistenţa acordată de specialiştii europeni autorităţilor din Moldova şi Ucraina în gestionarea frontierei comune a contribuit în mare la lichidarea traficului ilicit de mărfuri şi produse, iar companiile de export transnistrene au fost obligate să se înregistreze la Chişinău. Desigur, UE a avut de câştigat din implimentarea EUBAM, reuşind să-şi asigure securitatea la graniţa de răsărit, însă cel mai mult a avut de profitat puterea politică din Republica Moldova, reprezentată de Partidul Comuniştilor.
Comuniştii vs. integrarea europeană, un calcul politic machiavellic
Aşa-zişii comunişti moldoveni au venit la putere în 2001. De atunci şi până acum nu au contenit să penduleze pe plan extern între Est şi Vest, între trecut şi viitor. Fidelitatea arătată Federaţiei Ruse şi omagiile aduse lui Lenin în mod paradoxal erau urmate de tendinţa deschiderii către UE şi de clamarea ideii de integrare europeană. În plus, în ciuda progreselor mici înregistrate în cadrul Planului de Acţiuni Republica Moldova-UE, oficialii moldoveni au creat impresia că ei merită mai mult, făcând numeroase presiuni asupra Bruxelles-ului în vederea acordării unor facilităţi în domeniul comerţului, vizelor şi chiar pentru semnarea unui acord de asociere. Însă, ţinând cont de faptul că l-au amestecat constant pe Lenin cu discursul pro-european, nu se ştie cât de sincere au fost intenţiile puterii politice din Moldova în legătură cu apropierea de UE. Mai degrabă a fost vorba de un calcul politic machiavellic care a prins în rândul unei societăţi repetente la capitolul cultură politică. Alegerile parlamentare, protestele din 7 aprilie şi urmările lor au argumentat încă o dată această idee.
7 aprilie 2009 şi îndepărtarea Republicii Moldova de UE
Alegerile parlamentare din 5 aprilie a.c. au consfinţit victoria PCRM. O victorie obţinută lejer de un partid care deţine puterea absolută asupra spaţiului mediatic şi resurselor administrative ale ţării. Inerţia cu care au votat bunicii pentru stabilitate nu a fost pe placul nepoţilor dornici de schimbare. Un protest paşnic iniţiat de câţiva tineri din Chişinău, care au aprins lumânări pentru moartea democraţiei în Republica Moldova, a adunat în timp-record cu ajutorul reţelei Twitter zeci de mii de tineri revoluţionari, care au cerut să nu li se îngroape viitorul. În lipsa unui lider şi din cauza provocărilor puterii, pe 7 aprilie protestele au degenerat în acţiuni de vandalism asupra instituţiilor statului şi violenţe. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a amintit de practicile caracteristice regimurilor autoritare: transformarea statului într-un regim poliţienesc, nerespectarea drepturilor omului, întărirea controlului asupra populaţiei, constrângerea libertăţii de exprimare, exercitarea presiunilor politice asupra presei libere, societăţii civile, opoziţiei şi subjugarea justiţiei. Desigur, aceste practici nu au constituit o noutate, însă felul în care puterea a gestionat situaţia le-a arătat celor ce evitau să vadă, mai ales la nivelul UE, faţa adevărată a partidului care nu se fereşte să ţină discursuri despre integrarea europeană a Republicii Moldova.
Totodată, evenimentele din 7 aprilie au ridicat o întrebare pertinentă: “Cât de aproape este Republica Moldova de Uniunea Europeană?” Rezoluţia Parlamentului European din 23 aprilie ce analizează situaţia postelectorală din Republica Moldova nu oferă nici o şansă. Partidul Comuniştilor, de când a venit la putere, a ştiut numai să beneficieze de banii europeni. În rest, a uitat să respecte valorile europene precum supremaţia legii, democraţia, economia de piaţă şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Din păcate, răspunsul este pesimist pentru aşteptările cetăţenilor moldoveni. Ceea ce este foarte trist din moment ce am răspuns la această întrebare uitând de situaţia deplorabilă din economie şi infrastructură, de relaţiile încordate cu vecinii, de esenţa Parteneriatului Estic care nu oferă o perspectivă clară de aderare şi de problema transnistreană care constituie buba adevărată a integrării.
La 16 iunie 2009 oficialii de la Chişinău şi Bruxelles se vor aşeza din nou la masa discuţiilor. Reprezentanţii Moldovei joacă tare şi cer semnarea unui Acord de Asociere. Însă europenii nu sunt orbi ca să nu vadă că de la începerea planului bilateral de acţiuni s-au scurs patru ani degeaba şi cel mai probabil îi vor cere Moldovei să o ia de la capăt.
