În urmă cu cincisprezece ani, o uriaşă putere militară domina, din punctul de vedere al capacităţilor convenţionale, o zonă întinsă între fluviul Elba- şi peninsula Kamceatka. Flota sa brăzda oceanele lumii, escadra din Marea Mediterană ajungând să depăşească în forţă chiar flota a 6-a americană . În estul şi în centrul Europei, 30 de divizii motorizate şi de tancuri de primă categorie (încadrate cu 80-90% din personal şi capabile să acţioneze pe câmpul de luptă în 48 de ore de la alertare) confirmau hegemonia sa asupra statelor aflate la est de cortina de fier şi prezentau o ameninţare clară la adresa Europei de Vest.
La mobilizare, acestora s-ar fi alăturat alte 180 de divizii aflate pe teritoriul naţional. În plus, trecând pe tărâmul convenţional, acest colos militar poseda cel mai mare număr de focoase nucleare şi de vectori nucleari. O flotă de 63 de submarine putătoare de rachete nucleare protejată de o altă flotă de submarine de atac făcea nesustenabilă ideea unei lovituri nucleare surprinzătoare şi decisive din partea ţărilor din NATO, contribuind la aderarea celei de-a doua superputeri la aşa-numita situaţie a distrugerii mutuale asigurate. Investiţiile în cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi producţia internă susţinută de un buget militar de dimensiuni considerabile permiteau intrarea în dotarea forţelor sale convenţionale a unor avioane de vânătoare şi a unor tancuri considerate de specialiştii taberei adverse ca cel puţin la fel de performante ca propriile sisteme de armament.
Cincisprezece ani au trecut de atunci. Urmaşa în Consiliul de Securitate al ONU a Uniunii Sovietice, Federaţia Rusă, continuă să ocupe cel mai mare teritoriu de pe glob, iar elita sa continuă să considere că exercită conducerea uneia dintre marile puteri ale lumii. Tonul diplomaţiei ruseşti şi, uneori, chiar acţiunile liderilor de la Kremlin par să aibă în spate aceeaşi putere covârşitoare pe care înaintaşii lor din Biroul Politic o aveau cu câteva decenii din urmă. Prezentul articol, pornind de la prestigioase surse independente de stocare a datelor militare, îşi propune să dovedească lipsa de fundament militar a acestor acţiuni de politică externă, argumentând faptul că Rusia de astăzi nu se află în poziţia de a constitui o ameninţare militară de securitate pentru vecinii săi, chiar neluând în seamă extinderea NATO. Ideea centrală pe care o susţinem este următoarea: capacităţile militare ale Rusiei nu pot susţine o politică externă ofensivă bazată pe recuperarea, sub o formă sau alta, a fostului spaţiu imperial şi cu atât mai mult o ofensivă politică rusească în afara graniţelor fostei Uniuni Sovietice. Vom examina, pentru acceasta, forţele nucleare şi forţele convenţionale ale Federaţiei Ruse, pornind de la cele mai recente date disponibile.
Forţele strategice nucleare
Chiar într-un articol critic la adresa capacităţii militare ruseşti, va trebui să-i dăm cezarului ce-i al Cezarului. Poziţia specială de putere a Rusiei în sistemul internaţional este conferită de forţele sale nucleare. Momentan (şi foarte probabil până în momentul în care China va deţine o capacitate credibilă a celei de-a doua lovituri conferită de existenţa unei triade nucleare complete şi consolidate), doar Statele Unite şi Rusia au posibilitatea de a purta un conflict nuclear generalizat, bazat pe folosirea masivă a loviturilor termonucleare. Ambele state au o triadă nucleară dezvoltată, doar între ele existând aşa-numita stare a distrugerii mutuale asigurate. Potrivit www.russianforces.org/eng, forţele nucleare strategice ruse, cel mai important instrument al descurajării şi al afirmării puterii de care dispune liderul de la Moscova se divid în trei ramuri, la fel ca în perioada sovietică.
Cea dintâi este constituită de Forţele de Rachete Strategice, ramură a forţelor armate aflată direct sub comanda statului major. În momentul de faţă aceste forţe sunt compuse din trei armate de rachete (Armata 27 Rachete de Gardă, punctul de comandă la Vladimir, Armata 31 Rachete la Orenburg şi Armata 33 Rachete de Gardă la Omsk, ultima fiind în curs de desfiinţare). Cele 15 divizii din componenţa acestor armate sunt dotate cu 627 de rachete intercontinentale operaţionale care pot purta 2.429 de focoase nucleare. Există cinci tipuri de rachete intercontinentale (ICBM), trei care poartă focoase multiple ghidate independent la ţintă (SS-18 şi SS-24 cu câte zece focoase şi SS-19 cu şase focoase şi două tipuri care au un singur focos, SS-25 Topol şi SS-27 Topol-M). Primele trei tipuri, de design sovietic, vor continua să existe în arsenalul rusesc încă două sau trei decenii, în vreme ce rachetele Topol vor fi gradual înlocuite cu sistemele Topol-M ce vor fi produse atât în varianta de lansare din siloz, cât şi în varianta fixată pe lansatoare mobile. Nu există date clare cu privire la starea exactă a acestor sisteme de rachete, în afară de câteva rapoarte neconcludente legate de funcţionarea defectuoasă a unor rachete Topol-M testate în cursul amplelor manevre din martie 2004.
A doua componentă a forţelor nucleare strategice ruseşti este constituită de Flota Strategică, parte componentă a Flotei ruseşti. Există la ora actuală 14 submarine strategice de trei tipuri diferite: şase Delta III, produse între 1976 şi 1982, purtând în total 96 de rachete tip SS-N-18 cu câte trei focoase, şase Delta IV, produse între 1985 şi 1991, purtând în total 96 de rachete tip SS-N-23 cu câte patru focoase şi două Typhoon, produse între 1981 şi 1989, purtând douăzeci de rachete SS-N-20 cu câte zece focoase. În total, flota Strategică deţine 212 de rachete nucleare lansate de pe mare (SLBM) cu 872 de focoase nucleare. Dispunerea forţelor de submarine dezvăluie capacitatea momentană de descurajare nucleară a Rusiei, ele existând atât în Flota Nordului (Escadrele 11 şi 12), cât şi în cea a Pacificului (Escadra 16, urmând a fi desfiinţată). În ultimii ani şi flota de submarine strategice cunoaşte un proces de degradare, pierzând datorită unor cauze tehnice două submarine şi având dificultăţi la procedurile de lansare ale sistemelor nucleare, la ultimele manevre una sau două rachete abătându-se de la traiectorie sau neputând fi lansate.
A treia componentă a sistemului nuclear rusesc este constituită de aviaţia strategică din componenţa aviaţiei ruseşti, constituită de Armata 37 a Aerului. Cu un total de 78 de bombardiere operaţionale, putând livra la ţintă 852 rachete de croazieră nucleare, Armata 37 este divizată în Divizia 22 Bombardiere Grele bazată la Engels, cu 14 aparate Tu-160 (cod NATO Blackjack) şi 22 de Tu-95MS (cod NATO Bear) şi Divizia 73 Bombardiere Grele situată la Ukrainka, cu 42 de aparate Tu-95MS. Sistemul de apărare nucleară a Rusiei este format de un instrument bazat pe avertizare rapidă ce foloseşte trei sateliţi extrem de recenţi, toţi plasaţi în cosmos în 2002 şi de opt sisteme de radare, din care cinci nu se află pe teritoriul Federaţiei Ruse (unul în Kazahstan, două în Ucraina şi câte unul în Azerbaidjan şi Bielorusia). Moscova posedă încă din 1972 un sistem de apărare antirachetă (ABM) aflat sub comanda Armatei a 3-a, cu 68 de rachete anti-rachetă cu rază scurtă 53T6 (Gazelle) şi 32 cu rază lungă 51T6 (Gorgon). În prezent, este foarte greu de estimat starea acestor sisteme ofensive sau defensive, testele fiind extrem de rare în ultimul timp.
Arsenalul nuclear rusesc continuă să rămână impresionant, chiar dacă în urma reducerilor deja convenite, el va coborî sub pragul de 1700 de focoase nucleare. Deşi substanţial redus faţă de cel sovietic, el continuă să fie principalul factor de descurajare a oricăror atacuri de mare amploare împotriva Federaţiei Ruse care, încă din 1993, a renunţat la doctrina Brejnev privind folosirea armamentului nuclear şi a afirmat posibilitatea folosirii sale preventive, chiar în lipsa unui atac inamic cu arme nucleare. Dacă există ceva care poate inspira teamă militară decidenţilor mondiali din partea Rusiei, aceasta este tocmai capacitatea sa nucleară.(Continuare în numărul următor)
Publicat în : Politica externa de la numărul 15
