Recentele violenţe din Italia au readus în discuţie – fie şi pe un ton patetic – problema ţiganilor. Dintr-o dată, Europa pare că descoperă o problemă de care nu era conştientă, deşi ea există de zeci de ani.
Cât timp au stat în România, ţiganii erau o naţie exotică, drăguţă, cu o muzică deosebită şi dansuri furtunoase. Parizienii ascultau muzica ţigănească la Olympia, filmele lui Kusturica dădeau o imagine plăcută a unei minorităţi vesele şi plină de viaţă, deşi ţiganii sârbi din „Vremea ţiganilor” făceau în anii ’80 ceea ce fac ţiganii români azi.
Acum, că şi-au instalat şatrele prin toată Europa, de la Dublin la Viena, Occidentul descoperă că ţiganii nu au doar muzică exotică, ci şi un… miros exotic. Prea exotic pentru nasurile fine obişnuite cu parfumuri franţuzeşti de firmă şi nu cu odicolon bulgăresc de trandafiri. Cu ocazia asta descoperă că ţiganii sunt… români şi o problemă pe care România trebuie să o rezolve.
Mailat, victima perfectă
În cazul Mailat nimeni nu a stat să ia în considerare faptul că un oligofren a fost arestat şi acuzat isteric, încălcându-i-se toate drepturile. Ţigan, slab de minte, singur într-o ţară străină, fără apărare este victima perfectă pentru opinia publică. Ce mai contează că este posibil ca el să nu fie deloc vinovat? Ce mai contează că de la „soţia unui parlamentar” s-a ajuns la „soţia unui poliţist” şi în final la „soţia unui căpitan de marină”, că violul nu există. Ţiganii şi prezumpţia de nevinovăţie…
Poate că Mailat este el însuşi o victimă, poate a fost abuzat când a fost mic de un tată iresponsabil şi o mamă alcoolică. Poate victima a fost ea însăşi de acord cu violul care n-a avut loc. În definitiv, se ştie că ţiganii sunt amanţi focoşi. „Brută mică!” Poate că… Poate că am văzut prea multe filme americane cu procese interminabile. Şi, totuşi, unde sunt drepturile omului? Unde sunt ONG-urile care vin în România şi ne fac capul calendar că nu respectăm dreptul ţiganului de a fi împuţit? Ups, poate că nu este foarte corect politic aşa ceva. Mailat este în primul rând un potenţial infractor şi abia apoi ţigan şi abia în cele din urmă român. Dar de ce ar fi vina noastră?
Vina României?
Decizia României de a-şi cere scuze a fost o prostie imensă. Nu-mi aduc aminte ca premierul britanic să fi cerut scuze pentru că un englez beţiv a omorât un talentat regizor român trecând pe roşu la semafor. Sau ca SUA să-şi fi cerut scuze că un alt beţiv a omorât un câtereţ de muzică rock. Mai mult chiar, americanii nici nu au stat la discuţie şi l-au dus imediat în America unde a fost mângâiat părinteşte pe creştet şi făcut scăpat. Nici belgienii nu am auzit să-şi ceară scuze pentru cetele de pedofili care îşi fac de cap cu aurolacii de la Gara de Nord.
De ce să ne cerem scuze? Pentru ce sunt vinovat eu că un infractor comite o crimă undeva în lume? De când este o ţară vinovată pentru acţiunile unor infractori?
Pe de altă parte, însă, nici reacţiile de tipul „dar şi voi italienii sunteţi mafioţi” nu au ce căuta.
Din păcate însă, acţiunile României sunt acţiunile unei naţiuni complexate, cu o identitate incertă, nesigură pe ea, mereu în căutarea aprobării celorlalţi. În loc să trimită în Italia o echipă de avocaţi care să protejeze interesele cetăţeanului român, ai noştri au trimis cinci poliţişti, probabil ca să-l înfunde şi mai tare să nu se supere italienii pe noi. Abia târziu şi-au venit autorităţile române în simţiri şi au adoptat o atitudine demnă faţă de Italia, urmând a sesiza Comisia Europeană cu privire la noua legislaţie italiană în domeniul siguranţei publice, având în vedere faptul că „românilor repatriaţi nu li s-a dat nici o şansă să apeleze la justiţie”. Şeful statului a susţinut că adoptarea unor măsuri „pripite” poate duce la „confuzie, nedreptăţi” şi abuzuri. „Măsurile improvizate care induc teama şi trezesc ura pot fi nedrepte şi pot avea efecte contrare celor sperate. Taberele ilegale de la periferia marilor oraşe italiene nu sunt un fenomen nou, ci există de dinainte de aderarea României la UE.
Existenţa lor e o consecinţă a politicilor aplicate de ţările gazdă, inclusiv de autorităţile locale.”
Recrudescenţa dreptei
„Străinii” au fost întotdeauna o soluţie comodă la problemele interne. Să ne aducem aminte incidentele cu magrebienii din Franţa de anul trecut. Probleme cu ţiganii există peste tot în Europa şi cele din Italia nu sunt mai grave decât cele cauzat de aceştia în Marea Britanie sau în Spania. Ceea ce diferă este gradul de inflamare al localnicilor. „Rumeni di merda”(„români de rahat”) şi „Via acasa rumeni” („mergeţi acasă români”) – acestea sunt vorbele preferate ale tot mai multor italieni. Extrema dreaptă a profitat de scandalul provocat de crima comisă de Romulus Mailat pentru a pune gaz pe foc. Toată Roma a fost împânzită de afişe din care te privesc ochii pătrunzători ai unei femei pline de sânge. „Femeie italiancă violată şi ucisă de un rom. Italia plăteşte cu sânge nebunia imigraţiei”, scrie cu litere de o şchiopă pe afişele prin care Partidul Forza Nuova şi-a chemat susţinătorii, pentru duminică seara, la o demonstraţie în Ponte Milvio. De altfel, fie că sunt în metrou, fie că sunt la vreo tavernă, italienii discută despre problema românilor.
De ce doar în Italia şi nu în alte ţări? Simplu. În Italia, „pericolul românesc” a fost adus în atenţie de către clasa politică italiană, în căutarea unei supape pentru nemulţumirile populaţiei. Tot ce se întâmplă până acum nu este decât campanie electorală pentru primarul Veltroni, care încearcă să scape de problema siguranţei publice aruncând-o pe români, iar Mailat s-a dovedit victima perfectă.
O problemă complexă
Problema ţiganilor nu este una simplă. Poate România să o rezolve? Mai ales, singură? Cum poţi să ajuţi pe cineva care nu se lasă ajutat?
Dincolo de obligaţiile europene, România chiar a făcut eforturi în vederea integrării ţiganilor în societate. Aceştia au asigurate locuri în instituţiile de învăţământ, locuri speciale în învăţământul superior, există programe guvernamentale de integrare şi în momentul de faţă numai cine nu vrea să muncească nu găseşte un loc de muncă.
Desigur, există sincope, există neîmpliniri, dar România chiar îşi face datoria în acest sens. Mai departe însă, este şi problema comunităţilor de ţigani care refuză cooperarea. Nu poţi să-i acuzi pe ceilalţi că nu vor să dialogheze cu tine când refuzi reguli elementare de igienă. Nu poţi să acuzi că nu ţi se oferă şanse dacă nu mergi la şcoală. “Suntem victimele propriei noastre culturi retrograde. Trebuie spart cercul automarginalizării în care trăiesc mulţi dintre noi”, recunoaşte sociologul Gelu Duminica, preşedintele asociaţiei Împreună, neuitând însă să critice autorităţile române că „fac prea puţine pentru minoritatea romă”. Mihai Neacşu, directorul asociaţiei Amare Romentza, a precizat pentru agenţia France Presse citată de Rompres că „rata de şcolarizare în rândul copiilor rromi este de trei ori mai mică decât în rândul majorităţii, iar numărul şomerilor este cel puţin dublu faţă de media naţională.” Neacşu denunţă totodată tendinţa accentuată în ultimele zile de a „lega delincvenţa de etnie”, citând declaraţii ale unor responsabili români ce aruncă vina în mod colectiv asupra ţiganilor după incidentele violente înregistrate în ultimele luni în rândul imigranţilor români din Italia, mai consemnează AFP.
Da, ţiganii sunt o problemă, şi Europa trebuie să fie conştientă că este o problemă europeană, nu doar a României, iar soluţia nu este deportarea, fie ea în România, cum vor italienii, sau în deşertul egiptean, cum vrea ministrul român de Externe.
