Am ales uninominal, iar efectele ofensivei imagologice ce a însoţit adoptarea noii legi electorale nu au întârziat să apară. Cum este posibil ca într-un colegiu mandatul să fie luat de candidatul situat pe poziţia doua sau a treia? Cum este posibil ca un candidat cu un număr mic de voturi să intre în Parlament, iar altul ce a fost votat de mii de alegători să rămână pe dinafară? O mare injustiţie a avut loc! Aceasta continuă să creadă cei care nu au înţeles că de fapt nu s-a schimbat nimic.
Pentru a identifica efectele „votului uninominal”, dincolo de realităţile evidente de tipul „X a intrat sau nu a intrat în Parlament” trebuie descifrate tainele acestui mod de scrutin. Iar pentru ca acest demers să fie şi mai clar este nevoie de înţelegerea unui aspect pe care până acum prea puţini au fost interesaţi să-l cunoască şi să-l explice public: cum au fost aleşi parlamentarii până acum; prin ce metode şi tehnici au fost transformate voturile în locuri până la aşa-zisul „vot uninominal”. Acesta trebuie să fie punctul de plecare atunci când se analizează efectele schimbărilor de natură electorală ce au avut loc în 2008. Prin urmare, propun două orizonturi temporare simbolice: înainte de „votul uninominal” şi după „votul uninominal”.
Ce era înainte
Sistemul electoral practicat pentru alegerea deputaţilor şi a senatorilor era unul proporţional, cu scrutin de liste blocate şi cu prag electoral. Circumscripţiile electorale (echivalentul judeţelor) erau plurinominale. Fiecare alegător avea dreptul la un singur vot, pe care şi-l exprima în favoarea uneia sau alteia dintre liste. Ordinea candidaţilor pe liste era stabilită, prin metode mai mult sau mai puţin democratice de către partide (în general conducerea centrală). Mandatele se atribuiau (partidelor) în două etape (niveluri geografice): la nivel de circumscripţie, prin aplicarea coeficientului electoral (Q) şi la nivel naţional, prin însumarea resturilor electorale şi folosirea (pentru transformarea lor în mandate) a metodei prin divizori d’Hondt. O metodă proporţională „clasică”, favorabilă mai degrabă partidelor mari, ce a generat un grad al disproporţionalităţii electorale nu foarte scăzut (vezi Cristian Preda, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989-2004, Bucureşti, Nemira, 2005)
Ce este după
Legea „votului uninominal” menţine sistemul de reprezentare proporţională. Prin urmare, principiul general în baza căruia este stabilită componenţa politică a forului legislativ rămâne neschimbat. Aşadar, „votul uninominal” nu înseamnă, nici în teorie şi nici în practica românească aplicarea regulii majorităţii (câştigătorul ia tot). Adică el nu instituie un sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal, deşi mulţi au crezut acest lucru. De asemenea, Legea 35/2008 nu aduce modificări circumscripţiilor electorale. Judeţul este menţinut ca unitate de atribuire a mandatelor. Nu se schimbă nici etapele de alocare a mandatelor şi nici metodele folosite (coeficientul electoral şi metoda d’Hondt). Mai mult, pragul electoral naţional rămâne şi el în vigoare – existenţa pragului este o dovadă a faptului că sistemul este proporţional.
Şi totuşi ce se schimbă? În primul rând, circumscripţiile electorale sunt împărţite în colegii uninominale. Acestea funcţionează ca unităţi de exprimare a votului şi nu de atribuire a mandatelor. Locurile se distribuie către partide în cele două etape, judeţeană şi naţională, iar apoi se atribuie candidaţilor individuali la nivelul fiecărei circumscripţii, în baza unei liste judeţene. Există şi excepţii, adică situaţii în care mandatele se atribuie direct în colegiile uninominale, dar pentru aceasta trebuie îndeplinite simultan două condiţii: un candidat să obţină majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate în colegiu, iar partidul său să atingă pragul electoral. Efectele majoritarismului (1 din 4 parlamentari şi-a obţinut mandatul direct în colegiu, fiind votat de majoritatea absolută a celor prezenţi la urne) sunt însă compensate de reprezentarea proporţională. De aceea, sistemul electoral este unul proporţional, complex, de compensare.
În al doilea rând se schimbă actorul care stabileşte ordinea candidaţilor pe listă. Acesta nu mai este partidul, ci electoratul. Astfel, prima şansă de a ocupa un loc o are candidatul cu cele mai multe voturi din circumscripţie. Este adevărat că votul popular nu este singurul criteriu sau singura condiţie pentru a fi sigur de câştigarea unui mandat. Contează şi performanţa judeţeană şi naţională a partidului (adică a tuturor candidaţilor săi), dar schimbarea există şi este importantă. Ea nu se numeşte hazard aşa cum unii actori politici au sugerat, ci se numeşte voinţa populaţiei, exprimată prin vot.
În al treilea rând apare pragul alternativ, un aspect prea puţin discutat. Acest prag permite unui partid să pătrundă în parlament, chiar dacă nu a obţinut 5% din voturile valabil exprimate la nivel naţional dacă 6 dintre candidaţii săi pentru Camera Deputaţilor şi 3 pentru Senat se situează pe primul loc în colegiile în care au candidat. În acest caz, primul loc nu înseamnă neapărat majoritatea absolută a voturilor. Majoritatea relativă este suficientă. Pragul alternativ este esenţial deoarece el permite partidelor mici, ale căror voturi sunt suficient de concentrate din punct de vedere geografic să participe la procesul de distribuire către partide şi apoi atribuire pe candidaţi a mandatelor, chiar dacă nu ating pragul electoral naţional.
Unde sunt efectele?
Având în vedere toate acestea, nu ne putem aştepta la efecte spectaculoase din partea aşa-zisului „vot uninominal”. Structura politică a parlamentului reflectă votul populaţiei. PRM nu a intrat în forul legislativ nu din cauza sistemului electoral, ci pentru că nu a mai reuşit să mobilizeze electoratul. Iar tendinţa a fost vizibilă încă de la alegerile locale. Parlamentarele nu au făcut decât să confirme reculul PRM. Efectul de inversare a rezultatelor (câştigătorul în voturi nu este şi câştigătorul în locuri) nu este opera unor mecanisme de factură majoritară, ci a decupajelor electorale dezechilibrate demografic (sunt diferenţe mari între colegii). Mult trâmbiţata reformă a clasei politice nu s-a produs nu pentru că „votul uninominal” nu a funcţionat cum trebuie, ci pentru că el nu putea face acest lucru. Sistemul electoral nu are această capacitate şi nici această funcţie de a acţiona curativ la nivelul unui sistem politic. El poate fi unul dintre elementele implicate in acest proces, dar singur nu poate face minuni. Cel puţin nu pe termen scurt. Acesta este un alt motiv pentru care nu se poate vorbi acum despre efectele schimbărilor de natură electorală. Chiar dacă suntem în faţa unor schimbări de echilibru şi nu de structură, este nevoie de o aplicare repetată a „votului uninominal” pentru ca acesta să genereze modificări în comportamentul actorilor politici şi al electoratului. Cu toate acestea, influenţa sistemului electoral asupra sistemului de partide sau asupra scenei politice în ansamblul său nu trebuie supraestimată şi supralicitată.
Şi totuşi …
În urma alegerilor parlamentare din 2008 pot fi desprinse câteva concluzii. Sistemul partidist s-a stabilizat ca număr de actori relevanţi (în parlament au intrat patru formaţiuni politice – 5 partide), dar funcţionarea sa nu urmează nici cadre ideologice şi nici logica dualistă specifică nu neapărat democraţiilor majoritariste, ci în primul rând raporturilor fireşti dintre putere şi opoziţie. Scena politică gravitează în jurul a doi actori principali (PSD şi PD-L) între care există un echilibru aproape perfect. Nici unul dintre aceştia nu deţine o poziţie dominantă (sau ultra-dominantă), iar acest lucru obligă la negociere şi compromis, adică la formule consensuale. În acest caz, partidele de forţă medie şi mică (PNL şi UDMR), cu un important potenţial de şantaj pot juca un rol decisiv în construcţia de majorităţi. Colaborarea PD-L – PSD nu este neapărat o surpriză pentru un sistem partidist a cărui dimensiune ideologică este relativă şi în care clivajul stânga/dreapta funcţionează mai degrabă discursiv. Cu toate acestea, apropierea celor doi actori situaţi pe poziţii polare (cel puţin ca percepţie publică) poate conduce la bulversarea axei electorale centrale.
În dezacord cu echilibrul formal dezvăluit de rezultatul alegerilor, dinamica sistemului de partide indică o concentrare funcţională a puterii într-o zonă politică conjuncturală şi multicoloră. Indice important pentru a caracteriza sistemul politic, numărul efectiv de partide surprinde această dinamică (am utilizat formula propusă de Markku Laakso şi Rein Taagepera în 1979, după cum urmează: N=1/?s?, unde s reprezintă proporţia locurilor fiecărui partid; au fost luate în considerare numai partidele parlamentare, reprezentate în Senat, apreciindu-le mărimea lor relativă după numărul mandatelor). Cu o valoare de 3.2, în scădere cu 0.66 faţă de anul 2004 (vezi Daniel Buti, Sistemul de partide românesc în căutarea unei formule funcţionale, în „Sfera politicii”, nr. 116-117, 2005), indicele N situează sistemul românesc în zona multipartidismului cu partid dominant. Această caracterizare ce are ca referenţial o adaptare după J. Blondel a tipologiei sistemelor de partide (vezi Arendt Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Polirom, 2000) ţine cont de mecanica partidelor parlamentare angrenate în coagularea unei majorităţi. Practic, orice combinaţie în care intră unul dintre actorii centrali conduce la crearea unei structuri politice cu caracter dominant (chiar ultra-dominant în cazul unei colaborări PD-L – PSD).
În fine, alegerile parlamentare din 2008 trag un nou semnal de alarmă în privinţa direcţiei în care se îndreaptă democraţia dâmboviţeană. Participarea extrem de scăzută la vot (39.2%) ar trebui să dea de gândit nu doar elitei politice, ci şi societăţii civile organizate. Aceasta în condiţiile în care deficitul de democraţie electorală (de la alegerile din mai 1990 şi până în prezent trendul este constant descendent) nu este suplinit de un grad ridicat al democraţiei participative. Iar anul 2009 nu se anunţă unul favorabil consolidării relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi.
