“Racordarea macrosistemelor” – acesta este mesajul convenabil când încercăm să explicăm pe înţelesul cetăţenilor construcţia europeană. Şi cum să nu fie aşa, când doar la Bruxelles 100.000 de oameni se află în capitala Belgiei fiindcă Bruxelles-ul este şi “capitala de facto a Europei”. Specificul Bruxelles-ului constă în conglomeratul instituţiilor europene şi a unei comunităţii create în jurul acestora, care a condus la formarea unui segment aparte numit „actori ai Uniunii Europene”. Ultimii ani au confirmat o coagulare în jurul „Pieţei Schuman” a principalilor factori de decizie. Pe lângă instituţii, este vorba şi de puternicul sector privat, reprezentat de companiile europene şi internaţionale, federaţii industriale, presa europeană şi sectorul neguvernamental. Bruxelles-ul este principalul pol de presă mondial, cu sute de ziarişti acreditaţi.
E foarte important ca România să aibă o poziţionare structurată şi sectorială la Bruxelles. Există 3.000 de federaţii industriale care sunt prezente în Bruxelles-ul european. Structurile naţionale româneşti sunt membre ale acestor federaţii europene în majoritatea cazurilor, dar nu sunt active. Activitatea şi relaţionarea cu structura europeană trebuie făcută în mod constant şi sustenabil. Trebuie ca aceste federaţii să urmărească agenda publică europeană, să se implice, să aibă o opinie, să culeagă informaţia din teritoriu, din România, pentru a o transmite în mod coagulat la Bruxelles.
Trebuie să înţelegem că racordarea unei ţări de 20 de milioane de locuitori la o structură de aproape 500 de milioane nu este un lucru uşor. Noi mizăm prea mult pe aceşti 100 de diplomaţi din Reprezentanţa Permanentă şi anumiţi miniştri şi experţi tehnici din anumite ministere. Noi trebuie să gândim la nivel macro, să avem în jur de 5.000 de oameni la Bruxelles care înţeleg procedurile europene. Pe aceştia trebuie să-i găsim în diplomaţie, în Comisia Europeană, în Parlamentul European, dar şi în sectorul privat, în societatea civilă, şi după aceea trebuie să ne calibrăm ţara atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional sau local, pentru a înţelege această dimensiune.
Cine face însă conexiunea unei ţări membre la Uniunea Europeană?
Participând recent la Bruxelles la o dezbatere a francezilor din mediul european, pe tema abordată ˝Une politique industrielle pour la zone euro: quelle influence française?˝, a fost de fapt un bun prilej în a evalua influenţa franceză la nivel decizional în Uniunea Europeană, dar şi de a identifica de ce fel de politicieni are nevoie Franţa pentru a juca mai pragmatic cartea europeană, dar şi cea a politicii externe în general.
˝Trebuie să ne trezim la realitate, Franţa a pierdut din influenţă şi va continua să o facă atâta timp cât eurodeputaţii noştri nu sunt capabili – decât cu mici excepţii – să comunice în limba engleză. Nu poţi să faci negocieri subtile şi alianţe strategice, dacă ai nevoie de interpret sau translator˝, zicea un reprezentat al sectorului de afaceri francez reprezentat la instituţiile europene.
˝Încă de acum trebuie să gândim profilul viitorului comisar european francez, dar şi ce politicieni francezi pot să conducă comisiile strategice din cadrul Parlamentului European. Trebuie să sensibilizăm factorii de putere de la nivel naţional pentru a nu ne trezi că trocurile politice locale împing spre Bruxelles politicieni care nu pot să fie operaţionali în mediul intercultural al afacerilor europene˝, explica un reprezentant al unui think tank francez din Bruxelles.
˝Franţa trebuie să se deschidă, nu să rămână în cocunul lingvistic atât de drag. E fantastic cum eurodeputaţi nemţi sau olandezi animează dezbateri în limba engleză, fără nici o problemă. Franţa se remarcă în majoritatea dosarelor prin blocarea dezbaterii şi aceasta este o marcă problematică pe care ţara noastră şi-a format-o˝, puncta un reprezentant al regiunilor franceze de la Bruxelles.
Tot aşa, de exemplu, în cazul Austriei, există o reprezentare foarte puternică la Bruxelles. Acum câteva zile am fost din nou gazda ˝Casei Viena de la Bruxelles˝, de fapt o recepţie, aşa cum sunt cu zecile în mediul capitalei Europei, acum în miez de vară. A fost un bun prilej de întâlnire pentru cei care realizează conexiunea Austriei cu Uniunea Europeană: ambasadori şi staf diplomatic, eurodeputaţi şi funcţionari europeni, reprezentanţi ai sectorului de afaceri, presă acreditată. De fapt Casa Vienei de la Bruxelles este o inginerie europeană interesantă, este Biroul de Legătură al oraşului Viena, dar şi Biroul de la Bruxelles al Agenţiei de Afaceri a Vienei. Probabil mă întrebaţi, are Bucureştiul aşa ceva? Nu, şi confirm încă o dată că e mare păcat să nu alocăm (investim!) resursa pentru astfel de proiecte.
În prezent, la Bruxelles, reprezentanţele regiunilor din statele membre (toate provinciile italiene, landurile germane, regiunile slovace etc.) desfăşoară o intensă activitate de lobby, se ocupă de managementul proiectelor europene sau de comunicarea externă. Una dintre cele mai de succes reprezentanţe regionale deschise la Bruxelles este “Comunitatea Valenciană”. Reprezentând o zonă populată a Spaniei (aproximativ 5 milioane de locuitori, 10% din populaţia Spaniei, Valencia fiind cel de-al treilea mare oraş al Spaniei) această zonă a cunoscut una dintre cele mai rapide creşteri economice din Uniunea Europeană. Una dintre cauze a constituit-o probabil şi deschiderea unei reprezentanţe la Bruxelles care să reprezinte interesele zonei respective în capitala Europei.
România are nevoie de o structură adecvată pentru racordarea la mecanismul european, dar se pare că încă sunt probleme în această abordare. România joacă european pe anumite sectoare, însă sunt dosare în care poziţia sa este cel mult circumstanţială. Privită în general, poziţia României în dezbaterea europeană este oscilantă, nesustenabilă şi imprevizibilă.
Mai avem doar câteva luni până la alegerile pentru Parlamentul European din 2014. Viziunea europeană trebuie să fie un obiectiv al ţărilor membre. Sunt foarte importante dezbaterile naţionale pe acest subiect, având în vedere că realităţile actuale sunt naţionale (instituţii, afaceri).
Eurodeputatul este reprezentantul vocii cetăţeanului. Rolul acestuia nu trebuie să se mărginească în a activa în anumite comisii parlamentare, iar în week-end în a explica cetăţenilor de pe sticla televizorului activitatea Parlamentului European. Parlamentarul european trebuie să fie acel pivot care să explice Guvernului şi Parlamentului României iniţiativele de la nivel comunitar. Este persoana care înţelege cum se poziţionează sectorul de afaceri, şi în special cel românesc, pe subiecte europene, este într-un permanent contact cu societatea civilă organizată pentru a asculta opinia cetăţenilor. Eurodeputatul ştie cum să interacţioneze cu funcţionarii români din Comisia Europeană pentru a afla fiecare iniţiativă care priveşte România. Este acea persoană care înţelege că integrarea României nu este doar un proiect instituţional, iar cei 2.500 de români din Bruxelles sunt parte a dezvoltării ţării noastre.
Voinţa politică este importantă, dar trebuie sprijinită de o puternică componentă tehnică, necesitând expertize multiple în anumite sectoare specifice (legislaţie, social, sector de afaceri, politici sectoriale, comunicare, etc). Nu trebuie blamată o persoană anume, un partid politic şi nici măcar instituţiile statului pentru nerealizarea perfectă a acestui obiectiv. Deşi este paradoxal, “procedura macro” de relaţionare naţional-european este în mare majoritate un algoritm tehnic.
Fără îndoială există la nivelul României o problemă de resursă umană alocată, de finanţare a acestui sistem de „calibrare fină a României la Uniunea Europeană”. Este clar că inerţia sistemică nu duce la o rezolvare a problemelor actuale pe care le are România cu Uniunea Europeană. Trebuie intervenit rapid, organic, pentru ca actualele tendinţe să fie corectate. ˝Ţesutul românesc˝ actual nu poate produce rezultate performante în actuala stare de fapt. Soluţia propusă este lansarea cât mai rapidă a unui program guvernamental de consolidare pe două paliere (naţional şi local) a expertizei europene.
Acum, la un an de alegerile europene, avem nevoie de o dezbatere pragmatică, despre dezvoltarea capacităţii României de a influenţa politica europeană.
