Home » Economie » Ce facem cu creşterea economică?

Ce facem cu creşterea economică?

Ne aflăm în cel de-al optulea an de creştere economică şi previziunile indică menţinerea trendului. Pericolul supraîncălzirii economiei româneşti există, fiind din nou pus pe tapet de un recent raport al Băncii Mondiale, insituţie financiară parcă menită să aibă o atitudine pesimistă. Este un semnal de alarmă menit a evita din vreme sau gradele chiar au început să crească în termometrul economiei?

Prezentul simplu în Europa de Est, Banca Mondială, F.M.I, agenţiile de rating şi mai ales instituţiile Uniunii Europene continuă să atragă atenţia asupra unei posibile supraîncălziri a economiei în România, dar şi în alte ţări est-europene

Potrivit raportului Băncii Mondiale din 31 mai, cele zece noi state membre ale Uniunii Europene (EU8+2) au prezentat un ritm susţinut de creştere economică, dar în 2007 este posibilă o încetinire. “Performanţa economică solidă a regiunii reflectă condiţiile externe favorabile ale creşterii economice robuste la nivel global, ratele scăzute ale dobânzilor, precum şi sentimentul favorabil pieţelor emergente.”

Concret, în anul 2006 România – alături de Polonia, Estonia, Letonia, Slovenia şi Slovacia – a înregistrat o accelerare a creşterii, în Cehia, Lituania şi Bulgaria s-a menţinut. Ungaria este singura ţară în care economia a pierdut din viteză, pentru 2007 aşteptându-se încetiniri în regiune, cu excepţiile numite Polonia, Bulgaria şi Slovacia.

Thomas Blatt Laursen, economistul-şef al Băncii Mondiale care a condus elaborarea raportului, susţine că “Cele mai multe ţări din regiune nu folosesc corespunzător avantajele creşterii economice puternice pentru a-şi îmbunătăţi finanţele  publice” explicând evoluţia pe seama faptului că “Momentul reformei în regiune a scăzut în general datorită “oboseli” post-aderare, situaţiilor politice instabile, şi capacităţii administrative reduse”.
Firesc, autorii raportului atrag atenţia şi asupra tendinţei generale în cele 10 state de creştere a deficitului de cont curent. Situaţiile cele mai alarmante sunt în Bulgaria, Letonia şi Estonia unde s-a trecut de 15%. Nici România nu se simte prea bine, în 2006 deficitul fiind de 10,3%, urmând să crească la 12,1% în 2007 şi 12,3% în 2008.
Subiectul special al raportului abordează problematicile agriculturii şi a dezvoltării rurale în EU8+2, despre care consideră că nu pot fi soluţiuonate doar prin politica agricolă, roluri determinante în restructurarea efectivă a sectorului având politicile de sprijin non-agricole şi insituţiile publice.
Deşi au trecut (aproape) două decenii de când în Europa de Est se tot fac şi desfac reforme, problemele sunt departe de a fi fost rezolvate astfel încât să intre pe un făgaş normal. Fiecare din cele zece state au domenii de interes în care lucrurile abia s-au urnit, dar compensează cu altele în care deja rivalizează cu vechii membri (EU15). Vedem astfel desfiinţate părerile “atotştiutorilor”, conform cărora doar România se confruntă cu probleme nerezolvate de mulţi ani; acestea sunt adevărate mai mult în alte domenii, decât în cel economic.

Ritmul de creştere
Vorbind despre ritmul de creştere, este esenţial de avut în vedere de fiecare dată sistemul de valori la care ne raportăm. La începutul lui 2007 existau voci care cu multă laudă afirmau cu litere de-o şchiopă pe prima pagină că pentru prima oară în istorie România “a bătut” Ungaria la PIB, scorul fiind 97 – 89 mild. euro. Afirmaţia denotă superficialitate – statisticile anului 1938 prezintă pentru România un venit naţional de 1500 mil., faţă de cel al Ungariei de 102 mil. $ (valori exprimate în preţuri istorice). Atât atunci, cât şi acum, diferenţa este importantă pe locuitor în favoarea lor: cu 40% mai mult în 1938, dublu în 2006.

Dacă ne rezumăm la procente nu o să vedem decât jumătatea plină a paharului: creştere economică superioară EU15. Realitatea este că o astfel de creştere trebuie să o raportezi la o bază. Spre exemplu, comparând cu Spania, care are un PIB de 10 ori mai mare ca al României, un procent al nostru reprezintă pentru ei 0,1%; raportând pe locuitor este de “doar” 5 ori mai mare, ceea ce ar însemna 0,2%… – procente ce exprimă mai mult marjă de eroare decât creştere economică …
Păstrarea ritmului de creştere este cheia şi, chiar aşa, tot vor mai trece 3-5 decenii până se va ajunge la un nivel mediu de dezvoltare al Uniunii Europene. Însă o creştere bazată în special pe consum este nesănătoasă. O spune şi teoria, dar şi experienţa altor state, din care ar trebui să învăţăm şi noi, aşa cum şi alţii învaţă din greşelile noastre recente. Întemeierea ritmului de creştere pe consum aduce la nivel macroeconomic dezechilibre majore, dintre care deja ne confruntăm cu cel al balanţei de plăţi externe.
O creştere economică este sănătoasă cu adevărat (nu doar declarativ!) când este bazată pe importante investiţii directe ale capitalurilor autohtone, dar şi al celor străine, precum şi prin continuarea eforturilor de scădere a inflaţiei.

Soluţiile de lângă noi
Se spune că stăm bine la teorie, dar suntem slabi la practică. Parţial adevărat. Investiţiile la noi sunt încă departe de ceea ce ne dorim, ca urmare productivitatea muncii şi ritmul de creştere economică au resurse de creştere.

Ne tot mirăm că ne ocolesc investitorii, că mereu sunt preferaţi alţii, iar unii chiar s-au săturat şi au plecat (de exemplu Shell). Dar temele nu ni le facem niciodată la timp. De fapt, nu ni le facem!

Ce infrastructura oferim? Una care induce costuri oricărei firme şi care nu permite atingerea unui nivel corespunzător al productivităţii muncii. Drumurile ne distrug nu doar nervii, ci şi economia: timpi morţi şi bani pe benzină pierduţi din pricina ambuteiajelor, cheltuieli mari de întreţinere a autovehiculelor din cauza calităţii drumurilor. România, cu doar 200 km de autostradă, ocupă la acest capitol ultimul loc, ţări cu care ne-am obişnuit a ne compara precum Ungaria şi Bulgaria au 350 şi respectiv 300 km. Problema traficului în Bucureşti şi în marile oraşe este tratată pasiv, cu resemnare, deşi situaţia se înrăutăţeşte practic văzând cu ochii.

Mai rău este că problemele sunt similare indiferent de care parte a infrastructurii vorbim.

Rezolvarea problemelor de infrastructură în România nu se poate face peste noapte, este evident că vor trece decenii până când vom avea o reţea bine pusă la punct de drumuri naţionale. Lucrurile trebuie însă să le mişcăm întâi noi – pentru că înainte de toate este interesul nostru! – abia apoi putem să pretindem mult-aşteptatele infuzii de capital.

Astăzi în aproape în fiecare localitate din România se construieşte intensiv, de la case particulare până la hale şi clădiri de birouri. Aceasta realitate din ultimii 5-7 ani a condus la dezvoltarea ramurilor economiei pe verticală şi orizontală inclusiv prin investiţii în noi capacităţi de producţie. Putem asista la o angrenare de aceeaşi amploare şi în cazul în care vom construi mai multe autostrăzi, şosele de centură sau prin dezvoltarea reţelei de metrou.

Având în vedere că infrastructura are o situaţie acceptabilă doar din punct de vedere al comunicaţiilor, unde domeniul privat este predominant, trebuie să ne gândim serios la extinderea soluţiei.

Nu întâmplător am pornit de la raportul Băncii Mondiale privind creşterea economică şi am ajuns la infrastructură. Pericolul supraîncălzirii economiei există, dar cu atenţie poate fi îndepărtat. O infrastructură modernă nu reprezintă o soluţie intrinsecă, ci oferă cadrul necesar rezolvării ecuaţiilor macroeconomice.

Mă simt nevoit să reamintesc o chestiune simplă: rapoartele de acest tip, indiferent că sunt elaborate de Banca Mondială, de Moody  sau de Consiliul Europei, au rolul de a confirma evaluări şi previziuni, de a atenţiona. Soarta a fost şi rămâne în mâinile noastre.

Publicat în : Economie  de la numărul 48
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress