Majoritatea analiştilor de pe Wall Street dau ca sigură scăderea monedei americane în raport cu cea europeană. Creşterea în continuare a dobânzii de către banca centrală americană va face viaţa din ce în ce mai dificilă pentru moneda americană. În “compensaţie”,preţul petrolului creşte.
Analiştii de pe Wall Street le recomandau trimestrul trecut clienţilor lor să ia în considerare o depreciere în continuare a monedei americane faţă de euro.
“Dolarul va continua să scadă”, a declarat în aprilie agenţiei Bloomberg Alex Patelis, şeful diviziei valute de la Merrill Lynch & Co. Londra. Previziunea lui de 1,28 pentru un euro a fost cea mai apropiată de rata atinsă pe 30 iunie, dintre cele 53 făcute de diverşi traderi într-un sondaj al Bloomberg.
50% dintre strategii intervievaţi de Bloomberg la sfârşitul lunii iunie au sfătuit vinderea dolarilor, faţă de doar 43% cu o săptămână înainte. 52% consideră că dolarul se va deprecia şi faţă de yenul japonez, faţă de 39% înainte cu o săptămână.
Creşterea ratei dobânzilor va afecta dolarul, aceasta făcând din ce în ce mai dificil pentru americani să mai atragă capital. Predicţiile merg către un curs de 1,34 la sfârşitul acestui trimestru, dar 1,29 la sfârşitul anului, susţine Patelis.
Slăbiciunile dolarului
Merril a făcut parte din majoritatea firmelor băncilor care s-au înşelat cu privire la cursul dolarului anul trecut. Per total, dolarul a câştigat 14% faţă de euro, punând capăt unei perioade de trei ani de depreciere continuă. La sfârşitul lui 2004, Merril Lynch preconiza că 2005 se va încheia cu un euro la 1,36 dolari. CitiGroup era chiar mai pesimistă, predictând 1,40. La finele lui 2005, un euro era cotat la 1,18 dolari. Prognoza medie pentru finele lui 2005 a fost de 1,34. Cei de la Merrill Lynch au avut cea de-a doua cea mai pesimistă prognoză la sondajul din aprilie, după cea a companiei australiene FXMax, care prognozase că moneda americană va încheia perioada la 1,31. Mizuho prognozase 1,26. Prognoza medie făcută într-o perioadă în care moneda americană era cotată la 1,21 a fost de 1,22 la sfârşitul lunii iunie.
“Prognozăm o slăbire a dolarului în viitor şi asta se va întâmpla atunci când FED va renunţa să mai mărească dobânda”, spune Hans Guenter Redeker, de la BNP Paribas. Banca preconiza o rată de 1,25 la finele lui iunie, la fel ca Citigroup, ING Groep NV, Société Générale şi UBS. BNP prognozează că până la sfârşitul anului euro va urca până la 1,35 dolari. Aceeaşi rată o prognozase BNP la sfârşitul lui 2005.
Sondajul Bloomberg nu a reuşit să anticipeze recentul declin al dolarului. Până acum, a reuşit să ghicească direcţia în 25 de săptămâni din ultimele 52 faţă de euro şi în 28 faţă de yenul japonez.
Pierderile trimestriale ale dolarului faţă de yen şi euro sunt cele mai mari de la ultimele trei luni ale anului 2004. Dolarul a pierdut 7,4% faţă de euro pe baza aşteptărilor că banca centrală europeană va majora dobânda mai mult decât FED care a majorat ratele de 17 ori până la 5,25%. Dolarul a atins un punct minim al ultimelor 15 luni pe 5 iunie, când a fost 1,2979. Anunţul făcut de şeful FED, Ben Bernake, pe 27 aprilie, conform căruia banca centrală ar putea renunţa la creşterea dobânzii a amplificat pierderile.
Viitorul?
Este clar că traderii au anumite aşteptări legate de evoluţia cursului monedei americane. Dar pe ce se bazează ei de fapt?
Începând cu 1995, conturile curente americane au început un amplu proces de dezechilibrare: un deficit comercial enorm pentru SUA şi surplusuri la fel de mari în restul lumii, în special în Asia. Până la mijlocul anilor ’90, forţele pieţei, asistate şi de unele măsuri monetare, au asigurat echilibrul în timp util şi au limitat pierderile. De ceva vreme însă, mecanismul acesta nu mai pare să funcţioneze corect.
Unul dintre motive, avansat de către fostul şef al FED, Allen Greenspan, este creşterea numărului tranzacţiilor electronice care a făcut ca deţinerea şi achiziţionarea de active străine să nu mai pară o activitate atât de exotică şi periculoasă prin reducerea costului tranzacţiilor şi asigurând o disponibilitate mult mai mare a informaţiilor.
Însă o mare parte din acumulările de active este făcută de băncile asiatice şi asta în mod cert nu este rezultatul unei schimbări de preferinţe, cât mai ales o politică deliberată de protejare a creşterilor economice proprii.
Actualele deficite trebuie corectate. Se aşteaptă ca deficitul de cont curent al SUA să răspundă măsurilor de creştere a dobânzii, scăderii dolarului, ajutate şi de o mai austeră politică de reducere a deficitului fiscal. Greenspan este de părere că “flexibilitatea sporită a economiei americane va facilita în cele din urmă ajustările fără ca acestea să afecteze în mod vizibil activitatea economică în general”.
Marea problemă a acestei idei este gradul mare de îndatorare a cetăţenilor americani. Scăderea dobânzilor până la minime istorice a dus la creşterea datoriei familiei americane şi la o scădere a economisirii până la un minim de 1% din venituri.
Creşterea dobânzilor va duce în cele din urmă la spargerea unor “baloane” şi va reduce consumul, pe măsură ce sentimental de bogăţie bazat în special pe creşterea fără precedent a preţurilor locuinţelor se va evapora.
Dar dacă încetinirea cheltuielilor de consum va duce la o scădere a creşterii economice americane cu, să spunem, un procent? Care va fi implicaţia pentru economiile asiatice care depind enorm de piaţa americană? Nu cumva ele vor fi silite să-şi ajusteze ratele de schimb?
Un dolar mai slab înseamnă implicit un euro mai puternic. Însă cât va mai putea suporta economia europeană această apreciere? Până acum, companiile europene au suportat ele însele aprecierea monedei prin reducerea marjelor, însă asta nu poate dura la nesfârşit. Deocamdată, europenii au crescut preţurile în dolari cu circa 10%, în vreme ce dolarul s-a apreciat în total de la 0,8 la 1,3 în ultimii ani.
În momentul de faţă, şomajul este mult mai mare în Europa decât în State (este drept, ajutat şi de o legislaţie a muncii mai puţin flexibilă). Aprecierea continuă a euro şi majorarea ratelor dobânzii nu sunt de natură a ajuta.
Nici Japonia nu se află într-o situaţie mai roză. Şi japonezii au o economie stagnantă şi nu-şi pot permite prea mult aprecierea yenului. Într-adevăr, acumulează rezerve, însă, aşa cum ne arată istoria, aprecierea yenului va reduce surplusul suficient pentru a renunţa.
Singura care mai rămâne este China, o ţară a cărei economie creşte într-un ritm rapid, acumulează rezerve şi păstrează o rată fixă faţă de dolar. Din această cauză, o ajustare a ratei de schimb pentru yuan va trebui să fie majoră şi asta nu se va întâmpla peste noapte printr-un proces obişnuit de piaţă. Deocamdată negocierile dintre SUA şi China avansează lent şi rămâne de văzut dacă situaţia se va rezolva ca în cazul Japoniei în anii ’80.
Riscul unei crize majore nu este niciodată zero şi orice piaţă depinde foarte mult de aşteptări. De fapt, în cazul dolarului problema care se pune este dacă forţele pieţei şi factorii politici vor permite monedei americane să se deprecieze atât cât vor autorităţile americane. Este o monedă mult prea circulată şi interesele din jurul său sunt mult prea mari pentru a se permite o catastrofă de tip sud-american.
În anii ’80, dolarul a scăzut dramatic după acordul Plazza, însă nu a fost înlocuit ca monedă a comerţului mondial de yen sau marcă germană. Viitorul său depinde de aşteptările privind economia americană şi de nivelul de servicii care se poate obţine de pe pieţele financiare americane.
