in 1999 şi până în prezent, două sunt temele cele mai discutate atunci când se vorbeşte despre Rusia: autoritarismul preşedintelui Putin şi petrolul/gazele naturale ruseşti. Dacă în ceea ce priveşte intenţiile de viitor ale actualului preşedinte rus nu există nici un fel de probleme — într-un interviu acordat corespondenţilor de presă străini, la 10 septembrie a.c., Putin a respins ideea unui al treilea mandat, iar miercuri, 28 septembrie, Comisia Electorală Centrală din Rusia a respins iniţiativa privind organizarea unui referendum privind alegerea în funcţia de preşedinte a lui V. Putin pentru încă patru ani —, problema energetică continuă să provoace dezbateri aprinse în mediile internaţionale.
Deşi respinge ideea potrivit căreia Rusia este o superputere energetică, V. Putin recunoaşte existenţa unui enorm potenţial din acest punct de vedere. În ce constă acest potenţial este de domeniul evidenţei şi unde se află localizat imensul „rezervor“ energetic al Rusiei vom încerca să răspundem în continuare.
Petrol şi gaze din belşug
Siberia. Dintotdeauna — şi pentru străini, şi pentru ruşi — această denumire a avut o rezonanţă aparte. Folosită, de-a lungul timpului, ca loc de surghiun pentru cei care se răzvrăteau împotriva puterii, Siberia nu s-a bucurat de atenţie din partea autorităţilor pe măsura bogăţiilor sale. Regiune deloc prielnică traiului, dar foarte întinsă şi bogată în materii prime (ruşii obişnuiesc să spună, cu mândrie, că în Siberia poţi găsi toate elementele tabelului chimic al lui Mendeleev), Siberia este cea de-a doua importantă provincie a Rusiei, din punctul de vedere al resurselor de petrol şi gaze. Potrivit estimărilor Institutului pentru cercetări energetice, resursele din zona Siberiei Orientale pot asigura extragerea anuală de 30 milioane tone ţiţei, până în anul 2030. Dacă se vor extrage până la 50 milioane tone anual, către 2010-2012 autorităţile ruse vor trebui să conserve aceste resurse şi să treacă, apoi, la exploatarea lor treptată. Dacă nivelul extracţiei va atinge cifra de 80 milioane tone/an, atunci, găsirea de noi zăcăminte devine necesară.
Şi în privinţa gazelor naturale situaţia din Siberia Orientală este dătătoare de speranţe. Singura problemă o reprezintă cea legată de extracţia gazelor naturale din regiune, această activitate fiind profitabilă doar în condiţiile unui volum extras de 30-40 miliarde mc anual (în acest moment, consumul intern reprezintă doar 1/10 din această cifră). Condiţiile de extracţie din regiune sunt mult mai dificile decât în Tiumeni (regiune din Siberia Occidentală, din apropierea Munţilor Urali) şi, de aceea, costurile gazului sunt destul de mari: ele pornesc de la 35,5 dolari pentru 1000 mc (Regiunea Kovîktinskii) şi ajung până la 67 dolari pentru 1000 mc(Regiunea Ciaidinskii). Există posibilitatea ca la un preţ de 50 dolari pentru 1000 mc cererea de gaz din regiune poate să se diminueze până la 2-5 miliarde mc/an. Interesul scăzut al autorităţilor de la Moscova pentru resursele Siberiei Orientale se explică prin faptul că, în perspectivă, ele vor reprezenta 10% din potenţialul energetic al Rusiei. De asemenea, depărtarea şi costurile pe care le implică transportul gazelor naturale către Europa vor determina orientarea producţiei de gaze naturale a Siberiei Orientale către zonele de graniţă, mai apropiate: China, Mongolia şi, pe mare, Japonia.
O mare provocare: popularea Siberiei
Principala contradicţie legată de dezvoltarea Siberiei Orientale constă în faptul că, pe de o parte, volumul resurselor este uriaş (pe lângă petrol şi gaze naturale, există cărbune, cursurile de apă ale marilor fluvii şi ale râurilor, de-a lungul cărora pot fi construite hidrocentrale, ca să nu mai vorbim despre metalele rare, capitol la care regiunea se situează pe primul loc în lume), iar, pe de altă parte, legăturile slabe cu Occidentul (prin Occident avem în vedere nu atât statele din Europa Occidentală sau cele situate la graniţa de vest a Rusiei, ci însăşi partea europeană a Rusiei), precum şi cererea internă redusă. Cauza acestui paradox o constituie populaţia redusă (condiţiile climaterice şi infrastructura slab dezvoltată fiind principalul motiv care-i îndepărtează pe oameni de zonă) şi depărtarea regiunii de centrul de greutate economic al Rusiei.
Este adevărat — şi tocmai am amintit acest lucru — că în vecinătatea Siberiei Orientale se află două dintre cele mai importante pieţe de desfacere: China şi Japonia. După cum afirma şi preşedintele Putin în interviul acordat corespondenţilor străini „centrul activităţilor comerciale se mută, în prezent, de la Oceanul Atlantic la Pacific. Discutăm cu vecinii şi partenerii noştri. (…) Exporturile noastre (energetice — n.n.) către statele asiatice nu depăşesc 3%. Însă, în 10-15 ani, această cifră va ajunge la 30% în ceea ce priveşte petrolul şi gazele naturale“. În plus, statul a iniţiat o serie de proiecte privind construirea unor magistrale pentru transportul resurselor energetice. În aprilie 2005, a fost semnat decretul privind construirea unei conducte cu o capacitate de 80 milioane. tone/an. Deja primii 250 de km au fost realizaţi, autorităţile ruse sperând ca în vara lui 2007 să atingă zona Lacului Baikal. Destinaţia finală a conductei este localitatea Skovorodino (Regiunea Amur). Tot în această perioadă urmează se fie terminată construcţia terminalului petrolier de la Oceanul Pacific. De asemenea, autorităţile ruse au afirmat că vor iniţia discuţii cu cele japoneze privind transportul petrolului şi gazelor către Japonia (iniţial, pe calea ferată, iar apoi prin intermediul unei conducte).
Conducta aflată în construcţie va crea condiţii pentru o dezvoltare rapidă a pieţelor din ţările Orientului Îndepărtat şi din Asia de Sud-Est. Totodată, autorităţile ruse speră ca, o dată cu sporirea activităţilor productive în zona Siberiei Orientale, să se producă şi o creştere a populaţiei, fapt foarte important dacă se ia în considerare presiunea demografică exercitată de către China. Din acest punct de vedere, se poate spune că pentru autorităţile de la Moscova, sporul de populaţie în zonă este, de departe, cel mai important obiectiv, el ajutând la menţinerea integrităţii teritoriale a Rusiei.
Situaţia în ceea ce priveşte popularea Siberiei de-a lungul timpului nu a fost una dintre cele mai fericite. Autorităţile — atât cele imperiale, cât şi cele sovietice — au promovat o politică lipsită de caracter sistematic, prin înfiinţarea de aşezări, inclusiv oraşe de mari dimensiuni, în apropierea locurilor de unde se extrăgeau bogăţiile subsolului. „Durata de viaţă“ a acestor aşezări depindea de activitatea din zonă. Odată rezervele subsolului terminate, aşezarea se destrăma, iar populaţia era obligată să migreze spre alte zone. Din acest motiv, actualele planuri de populare a Siberiei Orientale, elaborate de către autorităţile ruse, prevăd popularea zonei de sud a Siberiei Orientale şi exploatarea locurilor bogate în resurse minerale din nordul regiunii prin intermediul schimburilor (echipele de muncitori să locuiască pe perioade scurte de timp).
Se pare că autorităţile ruse au realizat importanţa economico-socială a zonei şi, din acest motiv, au decis să mizeze pe o schemă de dezvoltare a oraşelor potrivit căreia oamenii vor locui în sud şi vor desfăşura activităţi productive în nord. Care vor fi câştigurile pentru stat? În primul rând, impozitele colectate la nivel local. Şi, pe termen lung, ca urmare a unor salarii ridicate, instalarea definitivă a oamenilor într-o zonă nu foarte atractivă pentru locuit. Prognozele sunt mai mult decât îmbucurătoare: către anul 2020 volumul de gaz extras din Siberia Orientală va fi de 120 miliarde mc. Autorităţile ruse intenţionează să scoată la licitaţie 40 de parcele de forare, care, potrivit estimărilor, conţin 24 milioane tone de petrol şi 140 miliarde mc de gaz. Dacă planul va reuşi sau nu va depinde doar de consecvenţa conducerii de la Moscova.
