La 25 aprilie 2005, reprezentantul special al Secretarului General al NATO, Robert Simmons, aflat la Tbilisi, anunţa că în luna mai a acestui an Gruzia poate primi invitaţia de a se alătura Alianţei Nord-Atlantice. O invitaţie asemănătoare fusese lansată şi Ucrainei cu o săptămână înainte. Dacă ar fi să continuăm logica liderilor organizaţiei militareurmătoarea la rând ar trebui să fie Moldova care, asemeni celorlalţi colegi ai săi din GUUAM, a făcut din integrarea în structurile europene şi euro-atlantice una din priorităţile sale de bază.
Un alt obiectiv principal de politică externă al acestor state îl reprezintă lichidarea prezenţei militare ruse de pe teritoriile lor. În acest sens, tot la 25 aprilie 2005, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a făcut un anunţ de senzaţie: procesul de retragere a bazelor militare sovietice din Gruzia va începe chiar din acest an. În locul lăsat liber de trupele ruse, autorităţile de la Tbilisi intenţionează să invite efective ale forţelor reunite ale SUA şi UE. În fine, pentru ca tabloul să fie complet, tot la 25 aprilie, la scurt timp după anunţul făcut de Serghei Lavrov, liderii GUUAM au anunţat crearea unei zone de securitate, împreună cu UE şi NATO.
În acest fel, Occidentul a reuşit să creeze deja o “centură protocalie” în jurul Rusiei: statele baltice sunt deja membre ale NATO şi UE, iar actualii parteneri ai Rusiei din CSI (pentru câtă timp oare?) se străduiesc să dobândească acelaşi statut.
Potrivit sondajelor de opinie, în Ucraina, majoritatea populaţiei nu este foarte încântată de iniţiativele noilor lideri privind integrarea în UE şi NATO, deşi ei se raportează pozitiv la ideea de integrare. Preşedintele ucrainean, V. Iuşcenko, nu consideră această realitate un obstacol de netrecut. Dimpotrivă, el crede că, în timp şi cu ajutorul unei campanii de propagandă foarte bine direcţionată, stereotipurile sovietice ale ucrainenilor vor fi dărâmate.
Din acest motiv, Kievul a început deja intensificarea dialogului cu oficialităţile de la Bruxelles, fapt care reprezintă un prim pas făcut pe lungul drum al aderării. Potrivit secretarului general al NATO, Jan de Hoop Scheffer, Ucraina “s-a aşezat la volanul automobilului, iar NATO îi va asigura asistenţa tehnică”. Aceleaşi perspective se deschid şi pentru oficialii de la Tbilisi, Gruzia oferind deja spaţiul său aerian pentru tranzitul avioanelor Organizaţiei Nord-Atlantice.
Moldovei, deocamdată, nimeni nu îi promite nimic şi aceasta, mai degrabă, ca urmare a faptului că, potrivit Constituţiei moldoveneşti, Republica Moldova este un stat neutru, iar pentru accederea în NATO trebuie, mai întâi, schimbată legea fundamentală. Autorităţile moldoveneşti încearcă să strângă legăturile cu UE, deşi există un obstacol numit Rusia, a cărei militari se află încă în Transnistria, iar atât timp cât ei vor fi acolo, nu credem că autorităţile de la Chişinău vor întreprinde demersuri în această direcţie. Mai ales că, principalul argument al Chişinăului pe marginea problemei transnistrene îl reprezintă statutul său de neutralitate. Cu toate acestea, Chişinăul a permis staţionarea de trupe străine pe teritoriul său, e adevărat, misiunea acestora fiind doar de menţinere a păcii.
Paşi în direcţia reîntregirii ţării face şi Gruzia deşi, pentru atingerea acestui obiectiv, preşedintele Şaakaşvili trebuie să negocieze cu liderii Abhaziei şi Osetiei de Sud care, deocamdată, ascultă de sfaturile Moscovei. Schimbarea ruşilor cu americani sau europeni ar reprezenta o victorie importantă pe frontul intern pentru autorităţile de la Tbilisi iar ele se află foarte aproape de ea ca urmare a anunţului făcut de Serghei Lavrov. După vizita preşedintelui american la Tbilisi, vizită care urmează să aibă loc pe 10 mai, va fi doar o problemă de timp. Această vizită va clarifica şi problema flotei de la Sevastopol, o temă de discuţie actuală atât pentru SUA, cât şi pentru NATO deoarece o ţară care năzuieşte se devină membră a Alianţei Nord-Atlantice nu poate avea pe teritoriul său baze militare străine, cu atât mai mult ruse.
Tot pe 25 aprilie, la Moscova, a avut loc întâlnirea dintre miniştrii Apărării ai Ucrainei şi Federaţiei Ruse, Anatolii Griţenko şi Serghei Ivanov. Cei doi oficiali au discutat problema staţionării flotei ruse în Crimeea. Cu două săptămâni în urmă, în timp ce se afla în vizită la Washington, ministrul ucrainean a declarat că-şi doreşte să-l privească în ochi pe omologul său rus pentru a putea înţelege cum vor evolua relaţiile bilaterale militare dintre cele două ţări. În ajunul plecării spre Moscova, Griţenko a declarat – în pofida dorinţei Ucrainei de a accede în NATO – că în cursul întâlnirii nu va fi abordată problema revizuirii acordului ruso-ucrainean privind staţionarea în Crimeea a flotei ruse de la Marea Neagră. În interpretarea ministrului de Externe ucrainean, Boris Tarasiuk, declaraţia ministrului Apărării ar putea fi tradusă astfel: Ucraina nu intenţionează, până în 2017, să oblige autorităţile ruse să-şi retragă flota, însă nici nu doreşte prelungirea acordului după această dată.
Nimeni nu se îndoieşte de faptul că în ţările mai sus-amintite, ca şi în Azerbaidjan şi – de ce nu? – în Kirghizia, mai devreme sau mai târziu vor fi instalate baze americane. Despre faptul că toate aceste state intră în sfera de interese ale SUA, Departamentul de Stat a amintit nu o dată. Cu ce rămâne Rusia? Dacă toate aceste scenarii vor deveni realitate, atunci Rusia va fi prezentă cu trupe doar în Armenia (acolo este dislocată Baza marină 102), Kirghizia (baza aeriană de la Kant), Kazahstan (cosmodromul de la Baikonur) şi, evident, Belarus.
În ceea ce o priveşte pe ultima dintre ţările amintite, ea a constituit unul din subiectele discuţiilor avute de către secretarul de Stat, Condoleezza Rice, cu oficialii ruşi, în timpul vizitei întreprinsă de aceasta în capitala rusă, la 20 aprilie 2005. Dealtfel, Belarus reprezintă ultimul stat de la graniţa vestică a Federaţiei Ruse, imun încă, la sindromul portocaliu. Dacă “virusul portocaliu” ar contamina societatea belarusă iar A. Lukanşenko ar fi înlocuit cu o persoană cu vederi pro-occidentale, atunci visul lui Z. Brzezinski, privind instituirea unui “cordon sanitar” în jurul Rusiei, ar deveni realitate.
Prima vizită a Condoleezzei Rice la Moscova în calitate de secretar de Stat a debutat într-o atmosferă nu tocmai plăcută deoarece înaltul oficial american nu a putut, timp de câteva ore, să se cazeze la hotelul unde urma să locuiască din cauza unor telefoane anonime, care anunţauun atentat.
Punctul culminant al vizitei l-a reprezentat, de departe, nu atât întâlnirea cu preşedintele Putin ci, mai ales, critica făcută acestuia de către secretarul de Stat, la bordul avionului, aflat în zbor spre Moscova. Discutând cu jurnaliştii, Condoleezza Rice l-a învinuit pe Vladimir Putin că se află la originea procesului de centralizare a puterii în detrimentul diminuării rolului puterii legislative (Duma de Stat) şi a puterii judecătoreşti, fapt care nelinişteşte Washingtonul. Nu a fost uitată nici noua lege, privind alegerea guvernatorilor, adoptată de Duma de Stat la propunerea preşedintelui Putin. În fine, spre uimirea jurnaliştilor, secretarul de Stat şi-a exprimat speranţa că Vladimir Putin va demisiona după 2008 şi nu va încerca să mai candideze pentru un al treilea mandat: “Dacă vor fi aduse amendamente Constituţiei (prin care să se i se permită lui Vladimir Putin să mai candideze a treia oară – L.C.), evenimentele nu vor avea o evoluţie pozitivă. Eu cred că acest lucru nu se va întâmpla. În general, noi l-am crezut pe Putin pe cuvânt”. Este pentru prima dată când un oficial american face declaraţii atât de îndrăzneţe la adresa preşedintelui Federaţiei Ruse.
Pe agenda convorbirilor bilaterale s-a aflat şi democratizarea CSI, subiect ce s-a dovedit a fi nu tocmai plăcut pentru preşedintele rus. Mai ales că, cu câteva ore înaintea întâlnirii, secretarul de Stat american acordase un interviu postului de radio moscovit “Ecoul Moscovei”, în care declarase că “popoarele Gruziei, Ucrainei şi Kirghistanului fac paşi spre libertate” şi că, pe fondul acestui val de democraţie, “poporul belarus merită ceva mai bun” în măsura în care “ultima dictatură din Europa – aşa cum este guvernul condus de Lukaşenko în Belarus – nu este nimănui de folos”.
La întâlnirea din capitala Lituaniei, au luat parte şi Javier Solana şi ministrul de Externe lituanian, Anastas Valionis, ceea ce arată că “problema belorusă” preocupă, în egală măsură, atât Uniunea Europeană, cât şi Statele Unite. După întâlnire, Secretarul de Stat american a declarat: “Am discutat cu reprezentanţii opoziţiei belaruse despre ceea ce putem noi să facem pentru a uni mişcările cetăţeneşti, care se străduiesc să instaureze democraţia în Belarus. Oamenii de la faţa locului ştiu mult mai bine care sunt metodele necesare pentru schimbarea situaţiei, însă noi putem ridica această problemă la întâlnirile internaţionale, unde să insistăm pentru îndeplinirea anumitor standarde, care să fie în folosul dezvoltării unei societăţi civile şi a unei prese libere. Oamenii trebuie să fie încrezători în faptul că lumea este la curent cu lupta lor pentru principiile democratice, iar conducerea Belarusului trebuie să ştie că se află sub supravegherea comunităţii internaţionale”.
Potrivit unor surse din anturajul liderilor opoziţiei belaruse, SUA au planificat pentru anul viitor declanşarea revoluţiei, în momentul în care în Belarus vor loc alegeri prezidenţiale. Vor reuşi strategii americanii să pună la cale un scenariu identic celui ucrainean? Singurul obstacol demn de luat în seamă este Rusia, a cărei uniune cu Belarus este mult mai consolidată decât cu oricare dintre ceilalţi parteneri din cadrul CSI. De aceea, nu credem că Kremlinul se va resemna atât de uşor şi cu pierderea ultimului aliat. Până atunci, realitatea existentă arată că în jurul Rusiei a început deja crearea unei zone tampon. Dacă Moscova nu va reuşi să echibreze această disproporţie existentă acum în relaţia sa cu statele vecine, atunci această zonă de protecţie se va transforma într-o “centură protocalie” sau, altfel spus, într-un cordon sanitar, care va izola Rusia.
