Daca Marco Polo s-ar întoarce printre pamânteni, vizitând China secolului XXI, ar fi intrigat de un anume slogan: “o tara, doua sisteme” si ar dori în mod firesc explicatii. Ar afla astfel ca, în esenta, este vorba de solutia gasita de Deng Xiaoping, patriarhul Chinei comuniste post-Mao Zedong, pentru a salva regimul politico-economic de la falimentul iminent ce se contura la începutul anilor ’80 la Beijing.
Anual în capitala Beijing are loc sesiunea Parlamentului Republicii Populare Chineze; recent încheiata, reuniunea din acest an a adus cu sine noutati interesante si, în aceleasi, timp paradoxale daca nu omitem cadrul general politic aflat în discutie. Astfel, în ultima zi a acestei sesiuni (14 martie 2004), cei 2.900 de parlamentari chinezi au adoptat un numar de 13 amendamente constitutionale dintre care trebuie amintite mai ales doua: “proprietatea privata a cetatenilor, dobândita în mod legal, este inviolabila” si “statul respecta si protejeaza drepturile omului”.
Marco Polo redivivus, deja familiarizat cu istoria noului imperiu chinez (rosu, deci comunist), s-ar întreba nedumerit cum este posibil un asemenea act politico-legislativ. Lecturile sale din clasicii doctrinei comuniste (europeni, precum Marx, Engels sau Lenin, ori chinezi ca Mao) i-au format o perspectiva exact contrara despre cum trebuie sa arate societatea multilateral dezvoltata si avansata. Proprietatea privata, drepturile si libertatile individuale aflase ca sunt trasaturile decadente si maligne ale muribundei lumii capitaliste. Profund nedumerit, prietenul nostru venetian va cauta raspunsuri si iata ce va afla…
Viata politica chineza a cunoscut în perioada noiembrie 2002 – martie 2003 o înnoire de cadre radicala, liderul Jiang Zemin (1993-2003) ramânând seful Comisiei militare centrale a Partidului, adevaratul for decizional în chestiunile de securitate nationala), cedând presedintia generatiei mai tinere din Partidul Comunist; fostul premier Li Peng (1988-1998, promotorul Legii Martiale din iunie 1989 în urma amploarei protestelor din Piata Tiananmen si factorul decisiv în demiterea si arestarea secretarului general din acea vreme, Zhao Ziyang), exponent al aripii dure, ortodoxe si al planificarii economice centralizate, a parasit la rândul sau presedintia Parlamentului. Noii veniti, Hu Jintao (succesor al lui Jiang Zemin ca presedinte al Chinei si secretar general al Comitetului Central al Partidului) si Wen Jiabao (ca prim-ministru) au fost înfatisati de propaganda oficiala drept continuatori, cauza principala nefiind constiinta interna de partid în sensul reformei efective, ci doar imperativul schimbarii fizice a generatiei de lideri întru beneficiul “partidului si al statului”.
Revenind la ideea principala a acestui articol, trebuie subliniat faptul ca primenirea nomenclaturii chineze va însemna implicit departarea cronologica de traditia maoista, noii lideri, având o medie de vârsta în jurul a 50 de ani, începându-si cariera de partid dupa moartea fondatorului regimului comunist chinez, fiind deci mai aproape, în fapt, de ideologia “o tara, doua sisteme”, decât de aceea a “revolutiei culturale”.
Constructia maoista a comunismului exclusiv prin propriile mijloace si de la un anume moment în rivalitate dura cu URSS a dat gres, China nereusind nici sa devina o superputere economica, nici sa dezvolte o tehnologie civila si militara superioara cel putin Taiwanului si nici macar sa impuna Beijingul ca lider al lagarului comunist în defavoarea Moscovei. Costurile experimentelor maoiste au fost cumplite; în absenta cifrelor exacte, marturiile azilantilor chinezi circumscriind doar o imagine aproximativa a dezastrului demografic si economic.
La moartea fondatorului, lupta dintre factiunea conservatoare grupata în jurul vaduvei lui Mao si cea reformatoare condusa de Deng Xiaoping a dat câstig de cauza ultimei. Solutia de salvare gasita a fost aceea de coabitare între sistemul etatist comunist si cel capitalist permis a se organiza în asa-numitele “zone libere” nucleul esential de dezvoltare fiind orasul Shanghai. Rezultatul? O China cu doua viteze, înapoierea economica si societala a zonelor tipic comuniste fiind înca o dovada a incapacitatii practice a sistemului planificat centralizat, bazat pe proprietatea de stat de a face fata alternativei capitaliste.
Cum ramâne atunci cu acest nou pachet constitutional de amendamente în stil capitalist. Este doar o fatada în stil Glasnosti & Perestroika sau sensul unui proces implacabil la adresa non-durabilitatii optiunii comuniste a peste 1 miliard de chinezi?
Din punctul de vedere al multor experti în problematica juridica si legislativa chineza, aceste amendamente nu vor conduce la înlaturarea restrictiilor la adresa libertatii cuvântului si a protestului politic, cât timp Constitutia este subordonata autoritatii partidului, ea fiind modificata adesea pentru a reflecta schimbarile conjuncturale de ideologie. De asemenea, acestea nu vor produce efecte juridice concrete atâta vreme cât forurile judiciare nu verifica si nu invoca posibila neconstitutionalitate a anumitor legi sau decizii ale guvernului.
Aceeasi recent încheiata sesiune parlamentara a dat, de altfel, ocazia unui test concret al vointei politice a noi generatii guvernante. Un celebru chirurg chinez, Jiang Yanyong a distribuit o scrisoare deschisa printre delegati prin care solicita revizuirea atitudinii oficiale fata de fenomenul Tiananmen si condamnarea folosirii fortei împotriva protestelor studentesti din 1989. Ceea ce ar fi însemnat dezicerea implicita de politica predecesorilor a capatat din partea premierului Wen Jiabao un refuz categoric în numele “unitatii si al stabilitatii”.
Raspunsul autorului la întrebarea fictivului Marco Polo ar fi aceea ca Marea Istorie se face cu daca si în cicluri simetrice; arsenalul de optiuni politice este limitat la câtiva de daca urmati de alti câtiva de daca. Ceea ce parea imprevizibil s-a mai întâmplat cândva, numai ca memoria umana este pasibila de uitare sau ignoranta. La modul concret, consider ca declinul si prabusirea regimului sovietic va fi pentru Beijing si comunitatea internationala un déja vu cândva în durata scurta a istoriei.
Argumentele principale privesc realitatea duala a lumii chineze, în care nu “forta motrice a comunismului” va prevala ci subversiunea treptata, dar metodica a “capitalismului salbatic”, a propensiunii umane generice înspre prosperitate (a se citi bani), proprietate, ascensiune, placere si libertate de uz personal. Formulele morale, caritabile, stahanoviste, egalitarist-solidarizante tipice ideologiei comuniste sunt sortite esecului în absenta unui secretar general perfect, fara pata si prihana.
Vectorii actuali ai schimbarii în societatea chineza nu mai sunt asigurati de noua conducere a Partidului, ci de acele metropole supuse globalizarii numite Hong-Kong si Canton revenite în componenta Chinei continentale la finele contractelor de închiriere de catre foste mari puteri coloniale si pe care Beijingul nu îsi poate permite sa le nationalizeze pentru folosul întregului popor. Dimpotriva procesul de globalizare a impus Chinei imperativul apartenentei la Organizatia Mondiala a Comertului (OMC), facilitarea exporturilor si investitiilor directe americane constituind prima conditie impusa de administratia Clinton în schimbul sprijinirii candidaturii (dupa o perioada de negocieri tensionate mai ales cu SUA, China a devenit membra a OMC la 11 decembrie 2001).
Cât priveste problema insulei-rebele si nationaliste Taiwan, aceasta nu va reveni prin vot politic la China decât atunci când Beijingul nu va mai avea un regim comunist si un spectru politic monocolor. Varianta lui daca militar nu va fi fezabila câta vreme decalajul militar tehnologic si operational se cronicizeaza, iar SUA reprezinta principalul aliat, furnizor de armament hi-tech si investitor în mica insula a rivalului lui Mao, Chiang Kai-shek.
Ultimul punct în discutie ar fi emergenta Chinei pe termen mediu ca rival al hegemonului american. Doua conditii corelate ar fi absolut necesare în acest sens, iar ele sunt putin probabile a se înfaptui: prima ar fi aparitia si întronarea la Beijing a unui împarat unificator si carismatic de tip nou, iar a doua ca economia chineza sa fie nationala, adica mai ales fara participatie americana.
