Sindicatele şi studenţii din Franţa au condamnat decizia preşedintelui Jacques Chirac de a promulga controversata lege a muncii pentru tineri – care simplifică procedurile de angajare şi concediere a tinerilor sub 26 de ani. Decizia preşedintelui Chirac a stârnit nemulţumirea sindicatelor şi a organizaţiilor studenţeşti care au ameninţat cu noi proteste, inclusiv cu organizarea unei greve generale.
Gestul lui Chirac poate compromite sanşele unui candidat al dreptei la alegerile prezidenţiale de anul viitor. În acelaşi timp, preşedintele îi aduce un deserviciu premierului Dominique de Villepin, văzut ca protejatul şi succesorul pe care-l doreşte. Pe acest fond, cresc sanşele lui Nicholas Sarkozy, ministrul de interne, pentru a reprezenta dreapta. Rezultatele alegerilor de anul viitor vor depinde însă şi de cum vor şti socialiştii să tragă foloasele revoltei împotriva dreptei aflate la conducere. Deocamdată însă PS pare a se afla în degringoladă, “voturile” mergând spre extrema stângă.
Paie pe foc
Bruno Juillard, şeful celei mai mari organizaţii studenţeşti din Franţa, a declarat însă că preşedintele Chirac “pune paie pe foc”: “Nu cred că preşedintele a dorit cu adevărat să atenueze criza prin care trece Franţa. Altfel nu ar fi folosit aceleaşi aurgumente pe care le auzim de atâtea săptămâni din partea guvernului”, a declarat Bruno Juillard, adăugând că gestul preşedintelui Chirac nu arată decât “solidaritatea acestuia cu Guvernul”.
Aşa-numita “lege a primului contract de muncă” a fost propusă de premierul francez Dominique de Villepin pentru a-i ajuta să obţină un loc de muncă pe cei aproape o jumătate de milion de tineri şomeri. Scopul său este reducerea ratei şomajului de peste 20% în rândul acestei categorii de vârstă. Cei care se opun actului normativ spun că acesta va permite exploatarea tinerilor deoarece permite angajatorilor să desfacă – fără preaviz sau explicaţii – contractele de muncă ale tinerilor sub 26 de ani, pe durata primilor doi ani, consideraţi a fi de probă.
“Cine seamănă precaritate culege mânie!”, afirma un manifest al Federaţiei Independente şi Democratice a Liceenilor. Respingerea “precarităţii” uneşte, acum, forţe atât de disparate cum sunt anarhiştii, troţkiştii, socialiştii “burghezi boemi” şi colectivele de studenţi care perturbă funcţionarea a 70 la sută din universităţile franceze.
Şomajul tinerilor
În Franţa, şomajul tinerilor a atins adevărate culmi în 1994, cu o rată de 27,5 la sută. În 2004, aceasta era încă de 22,7 la sută. Potrivit Institutului Naţional de Statistică şi de Studii Economice, un tânăr francez activ din cinci are un loc de muncă temporar şi aproape 30 la sută din licenţiaţii care ies de pe băncile universităţilor sunt “precarizaţi” într-un fel sau altul, fie pentru că au cunoscut o perioadă de şomaj în timpul anului în curs, fie pentru că au avut doar slujbe temporare. “În decurs de 30 de ani, inserţia în lumea muncii a devenit mai îndelungată, mai complexă”, notează Olivier Marchand, din cadrul INSEE.
Acest fenomen este foarte sensibil la variaţiile ciclului economic: tinerii intraţi pe piaţa muncii în perioada 1997-2000, când creşterea economică era puternică, şi-au găsit mai uşor un post corespunzător calificării avute decât cei care şi-au terminat studiile la începutul anilor 1990 sau al anilor 2000. Mai grav, în Franţa, cei care cumulează slujbe mărunte şi cunosc şomajul la începutul parcursului sunt, apoi, stigmatizaţi de-a lungul întregii cariere. “Ei plătesc lucrul acesta pe termen lung pentru că imaginea acestor slujbe este devalorizată”, explică Olivier Marchand. Această discriminare precoce a “perdanţilor” pe piaţa muncii ne permite să înţelegem de ce CPE, care facilitează concedierea pe timp de doi ani, este respins în masă de o parte a publicului său ţintă, şi anume de cei cu vârste sub 26 de ani.
Potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în Hexagon, şomajul este de 2,6 ori mai mare în rândul tinerilor decât în rândul populaţiei generale. În Italia, acest raport este de 3,4. El depăşeşte 3 în Norvegia şi Suedia. Printre ţările care se descurcă mai bine, se află Elveţia – 1,9 şi mai ales Germania – doar 1,2%.
Deosebirile dintre sistemele educative explică aceste performanţe inegale: cu cât formarea este mai axată pe practică şi pe inserţie precoce în întreprindere, cu atât şomajul tinerilor şi precaritatea ce îl însoţeşte sunt mai scăzute. În Franţa, fenomenul se manifestă printr-un decalaj flagrant între studenţii institutelor universitare de tehnologie, din care 80-90% îşi găsesc o slujbă la încheierea studiilor, şi cei din filierele universitare numite “generale”, cum ar fi literele, sociologia sau psihologia.
În opinia lui Luc Rouban, director de cercetări în cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică şi membru al Centrului de Studii Politice de pe lângă Facultatea de Ştiinţe Politice din Paris, “declinul social destul de simţitor” al universitarilor “generalişti” este cheia revoltei anti-CPE: “Avem impresia că aceia care fac grevă şi care protestează sunt copiii de profesori şi funcţionari, proveniţi dintr-o mică burghezie care trăia destul de liniştită prin acumularea de diplome, în timp ce copiii muncitorilor şi slujbaşilor mărunţi manifestează puţin.” De asemenea, studenţii IUT sunt mai puţin mobilizaţi, pentru că sunt nişte “tehnicieni de foarte bun nivel, uşor angajabili”.
Extrema stângă câştigă adepţi
Forţa extremei stângi din Franţa, care a obţinut peste 13 la sută din voturi în ultimele alegeri prezidenţiale din 2002, se bazează, în mare parte, pe frustrarea licenţiaţilor, care trebuie să se mulţumească cu cariere extrem de dezamăgitoare. Olivier Besancenot, candidatul Ligii Comuniste Revoluţionare la preşedinţie în 2002, personifică mai bine decât oricine această categorie socială. Tatăl său a fost profesor de gimnaziu, iar mama, psiholog şcolar. El a făcut studii de istorie, dar a ajuns factor poştal.
Automarginalizarea lui Villepin
“Izolat şi mândru că este aşa: Dominique de Villepin s-a marginalizat el însuşi”, “Strada a dezvăluit, în această zi de marţi, 28 martie, o fractură de acum şi mai clară între Dominique de Villepin şi manifestanţi”, este opinia cotidianului elveţian “Le Temps”, care continuă: “Studenţii şi sindicatele, compuse în principal din angajaţi ai funcţiei publice, nu suportă să primească lecţii de îndrăzneală de la auriul Palat Matignon, de la un prim-ministru care, în întreaga sa viaţă profesională – Şcoala Naţională de Administraţie obligă -, nu a cunoscut decât cel mai aurit dintre contractele cu durată nedeterminată.”
“Franţa se revoltă împotriva lui Villepin”, titrează cotidianul spaniol “El Mundo”. “Manifestaţiile au devenit un fel de plebiscit împotriva primului ministru Dominique de Villepin, care refuză să retragă CPE. Conflictul nu a făcut decât să se accentueze în ultimele zile, provocând o divizare în cadrul guvernului şi, pe deasupra, deteriorând profund imaginea primului ministru. Villepin şi-a distrus, probabil, cariera politică, dar a pus în pericol şi victoria unui candidat al dreptei în viitoarele alegeri prezidenţiale. Modul în care Villepin a gestionat criza este un dezastru, întrucât nu a făcut decât să mai pună paie pe foc.” Pentru cotidianul conservator spaniol, “ţara are nevoie de un şoc electric, însă, din păcate, nici un lider de prim-plan nu este capabil să-i convingă pe francezi că le este necesar să-şi modernizeze maşinăria socială, anchilozată şi ineficientă.”
Prăpastia dintre putere şi tineri
“Dincolo de contractul primei angajări în muncă, criza dezvăluie prăpastia adâncă ce s-a creat între putere şi tineret”, analizează cotidianul belgian “Le Soir”. “O imagine revine în minte zilele acestea. Aceea a lui Jacques Chirac, din urmă cu aproape un an, în campania pentru referendumul privind Constituţia europeană. În faţa sălii pline de tineri a unui platou de televiziune, preşedintele a părut debranşat, complet rupt de realitate. ŤNu vă înţeleg neliniştileť, îngăimase, atunci, şeful statului. Exact lucrul acesta i se reproşează. Că nu înţelege nimic din această angoasă în privinţa viitorului, ce-i sufocă atât de mult pe tineri încât ei nu pot fi decât impermeabili la orice reformă, fie ea şi necesară într-o nouă lume economică. Căci, în loc să găsească vorbele pentru a se face înţeleasă de tineri, clasa politică nu se adresează, de fapt, decât ei înseşi. Villepin îl observă pe Sarkozy. Sarkozy îl observă pe Villepin. Iar Chirac observă meciul. Însă, în timp ce toată lumea îşi observă degetul mic de la mână, se uită să se arate luna de pe cer.”
“Dacă violenţa din suburbiia fost revolta copiilor imigranţilor, revolta pe care o vedem acum şi care a afectat 130 de oraşe franceze este cea a clasei de mijloc. CPE este scânteia ce a declanşat un incendiu alimentat de cetăţeni frustraţi, opuşi oricărei schimbări, care încearcă să menţină cu înverşunare un model social ce are nevoie de numeroase reforme.”, scrie cotidianul spaniol “El Pais”.
Lupta pentru putere la dreapta
Mai mult, subliniază “El Pais”, “lupta în cadrul guvernului pentru candidatul dreptei în prezidenţialele din 2007 împiedică Franţa să aibă un guvern solid. Ministrul de interne, populistul Nicolas Sarkozy, a simţit schimbarea vântului opiniei publice şi a cerut suspendarea aplicării noului contract, spărgând solidaritatea guvernului. Iar opoziţia nu face decât să conteste guvernul, fără un program propriu.”
