La începutul lunii mai a fost sărbătorită, la Moscova, aniversarea a 60 de ani de la victoria Aliaţilor împotriva Germaniei hitleriste. O aniversare controversată mai mult ca oricând, care a stârnit reacţii adverse, de intensităţi diferite, de la contramanifestaţii până la absenţa unor lideri politici sau la publicarea unei scrisori deschise semnate de nume importante ale societăţii civile şi ale scenei politice internaţionale.
Întrebarea pe care această lipsă de unanimitate în sărbătorirea victoriei a ridicat-o este cine a învins, de fapt, în cel de-al doilea război mondial. Răspunsul nu este uşor de dat, în contextul în care jumătate din Europa încă mai pansează rănile cauzate de sovietismul învingător, iar cealaltă jumătate este din când în când cutremurată de manifestările extremiste latente.
Celebrare şi comemorare
8-9 Mai. Ziua Victoriei. Acelaşi eveniment, sărbătorit în date diferite, din motive de fus orar şi calendar, în regiuni diferite ale Europei. Înfrângerea fascismului. Armatele aliate eliberatoare. Supravieţuitori. Eroi. Ruine şi flori pe tancuri. Reconstrucţie şi Cortină de Fier.
La 8 mai, Europa Occidentală sărbătorea victoria împotriva fascismului cotropitor, ucigător, inuman. Pentru a supravieţui şi mai ales pentru a renaşte din propria cenuşă, Europa Occidentală a avut nevoie să creadă în această victorie, a avut nevoie să uite ororile războiului şi nu a putut decât să tacă în complicitate, asistând la înălţarea Zidului Berlinului, incizie dureroasă în corpul continentului.
La 9 mai în calendarul oriental, Uniunea Sovietică sărbătorea intrarea armatelor sale pe teritoriile unor state ce aveau să înţeleagă ce însemna eliberarea cizmei sovietice. Pentru un alt tip de supravieţuire, cea într-un sistem al terorii, fricii, întunericului fizic, intelectual, moral, Europa de Est a trebuit să înghită şi chiar să asimileze minciuna eliberării aduse, în zi de mai, de armata sovietică.
Victoria împotriva comunismului nu are o singură dată de celebrare. Fiecare stat are propria zi de sărbătoare, fiecare individ aniversează, poate, un moment în care a reuşit să învingă comunismul din sine, fiecare zi de alegeri libere, de referendum, de dezbatere parlamentară, de manifestaţie a societăţii civile, de înfiinţare a unui ziar, de apariţie a unei cărţi a fost, în ultimii 15 ani, o zi de sărbătoare în Europa de Est, de victorie împotriva comunismului sufocant, dezumanizant, criminal.
Însă acum, la început de secol XXI, într-o Europă reunită de jure, cu ocazia celebrării unui jubileu, istoria trebuie să înceapă să fie privită în ochi, înţeleasă şi acceptată de toată lumea, în adevărurile ei, oricât de dureroase, pentru că există riscul uitării adevărului – lucru periculos pentru configurarea viitorului. Martorii evenimentelor devin eroi în mausoleurile naţionale, generaţiile care le-au urmat au tendinţa de a considera rescrierile istoriei, dictate de împrejurări, drept adevărul propriu-zis, iar generaţiile care vin vor avea o imagine din ce în ce mai vagă şi, poate, mai distorsionată despre ce a însemnat 8-9 mai 1945.
O nevoie de confruntare cu acel moment şi cu tot ceea ce a cauzat el este necesară, fapt ce a fost confirmat şi de reacţiile diverse faţă de manifestările organizate pentru aceste celebrări. Statele est-europene, mai stabile şi mai consolidate ca acum 15 ani, nu vor să mai accepte atât de uşor mitul eliberării sovietice, comunitatea internaţională (sau, cel puţin o parte a ei) îşi exprimă protestul faţă de democratizarea superficială, de faţadă, a Rusiei, iar în Austria, la 60 de ani de la redobândirea statutului de stat independent, extremistul Haider pune în pericol stabilitatea sistemului politic. Suficiente motive pentru a regândi a cui a fost victoria în “marea conflagraţie a secolului XX”.
Fantomele secolului XX
Amintirile comunismului sunt încă proaspete în imaginarul social, dar şi în mentalităţi, iar rănile instituţionale, sistemice, sunt departe de a fi închise. Însă, sau poate tocmai de aceea, pericolul renaşterii comunismului totalitarist este aproape inexistent. Nu acelaşi lucru se poate spune despre extremismul de dreapta, “revoluţia tăcută”, “fantoma” care bântuie Europa, arătându-şi hidosul chip din când în când ici şi colo, atât cât să nu o uităm şi să ţinem seama de faptul că oricând poate reveni, sub alte forme, dar la fel de crudă şi pustiitoare ca acum mai puţin de 100 de ani.
Haider şi al său Partid al Libertăţii păreau o istorie încheiată pe scena politică europeană şi austriacă. Deşi aflat în continuare în coaliţia la putere, rezultatele din ce în ce mai slabe în diferite alegeri locale, alături de tensiunile şi neînţelegerile interne diminuaseră din caracterul ameninţător al prezenţei acestei formaţiuni politice.
La începutul lunii aprilie, Haider a demisionat din partid, a calificat fosta sa formaţiune “o importantă relicvă a istoriei”, a înfiinţat o nouă mişcare – Alianţa pentru Viitorul Austriei (Bündnis Zukunft Österreich – BZÖ) în care i s-au alăturat majoritatea miniştrilor din cabinetul cancelarului Schüssel, destabilizând, astfel, majoritatea parlamentară care sprijinea guvernul. În Austria, alegerile ar trebui, în mod normal, să aibă loc în 2006, iar de la 1 ianuarie viitor, Austria urmează să preia preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene. Aşadar, momentul unei destabilizări interne a ţării nu era dintre cele mai propice. Cu toate acestea, Haider nu a avut nici o ezitare în a provoca aceste mişcări, ceea ce confirmă, în mare măsură, observaţiile unor cercetători, publicate acum câţiva ani (1998):
“Istoricul Franz Schausberger, acum guvernator al provinciei Salzburg, a scris o analiză exactă despre cum NSDAP a contribuit la distrugerea sistemului parlamentar din Austria prin mijloacele agitaţiei sistematice, provocate de parlamentarii săi în adunările parlamentare regionale (Landtage), între 1932 şi 1933. Aceste metode sunt oarecum similare cu cele utilizate de FPÖ… Alte caracteristici ale formaţiunii, care fac, de asemenea, trimitere precisă la asemănarea cu NSDAP, sunt cultul liderului, propaganda şi demagogia.”
Din lecţia Partidului Naţional-Socialist al lui Hitler nu trebuie să reţinem doar aspectele îngrozitoare ale represiunii, crimei şi exterminării, ci şi mecanismele prin care acest partid a subminat sistemul politic, ordinea socială şi a reuşit să ajungă la putere şi să se impună. Or, crearea acestei noi formaţiuni, BZÖ, nu este un fenomen întâmplător, ci, mai degrabă, ar putea face parte dintr-o strategie mai mare de destabilizare a sistemului politic.
Suprapunerea acestui eveniment în politica internă a Austriei cu jubileul încheierii celui de-al doilea război mondial poate fi o simplă întâmplare, dar care ar trebui să dea de gândit în legătură cu natura şi originile duşmanului care părea învins şi cu posibilităţile lui de a renaşte.
Propriile fantome
România ar trebui să reformuleze întrebarea “Ce am câştigat din cel de-al doilea război mondial?” şi să facă exerciţiul de a înfrunta istoria şi de a găsi un răspuns. Pentru a merge mai departe şi, mai ales, pentru a scăpa de complexul anacronic al “poziţiei geografice” şi “al răspântiei civilizaţiilor”, trebuie să ne acceptăm şi apoi să ne înţelegem opţiunile, trădările, inconsecvenţele, participările şi retragerile. Trebuie să vedem de ce am avut o elită şi o intelectualitate de extremă dreaptă, de ce am avut un regim dictatorial fascist, de ce am întors armele şi de ce am tăcut mai mult decât ceilalţi în timpul regimului comunist eliberator.
Numai atunci când Europa şi fiecare stat în parte vor fi parcurs acest drum înapoi în istorie, am putea spera într-o pacificare profundă şi definitivă a continentului.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 26