Politicienii români par să sufere de amnezie atunci când vorbesc despre deciziile lor, ca şi când Machiavelli nu s-ar fi născut sau, în orice caz, numele lui nu a ajuns niciodată pe pământul românesc, deşi, dacă ar fi să cred că în politică există un Dumnezeu, cu siguranţă, el nu poate fi mai bine descris şi înţeles decât în Principele lui Niccolo Machiavelli.
Cine face agenda setting?
De când lumea, dar cu atât mai mult într-o societate slab informată şi dezinteresată de fenomenul politic, cum este cea românească, asistăm la o disoluţie a agendei cetăţeanului.
La modul ideal, agenda publică ar trebui să fie referenţialul pentru concepţia şi conceperea agendei politicului şi a celei media. În realitate, lucrurile se întâmplă exact invers: adică politicul, cu sprijinul intereselor media şi/sau al oamenilor de afaceri, este cel care subordonează, dacă nu chiar formulează în totalitate, agenda cetăţeanului. Politicul îşi arogă dreptul (considerat de el ca fiind legitim) de a invada până la substituţie o agendă mai slabă, extrem de heterogenă şi, de aceea, de multe ori haotică, aşa cum este cea a publicului. Cu cât cetăţenii sunt mai puţin informaţi şi interesaţi de fenomenul politic, cu atât ei au la îndemână mai puţine criterii în ordonarea propriilor preferinţe şi devin vulnerabili (condamnabil de creduli!) în faţa unei alte agende servite de-a gata şi “legitimate” ca fiind o reprezentare fidelă a “binelui comun”, al tuturor.
Pornind de la asumpţiile de mai sus, agenda setting este o manifestare euristică a reprezentării puterii: elitele creează impresia că deciziile politice luate sunt în deplină conformitate cu interesele şi doleanţele electoratului. Din acest punct de vedere şi din altele, legitimitatea politică devine un eufemism al intereselor politicianiste, în care moralitatea şi modelele de comportament politic just sunt doar părţi ale unui angrenaj mai complex al persuasiunii puterii asupra maselor.
Dar, în condiţiile în care avem de-a face cu un electorat needucat din punct de vedere politic, în ce măsură ar putea fi acesta capabil să-şi identifice şi să-şi impună propriile interese în raport cu politicul? Şi în condiţiile în care politicul ar acţiona “conform” cu deciziile electoratului, cât de “legitim” poate fi acest tip de electorat, repet needucat politic, atunci când îşi vede implementate, la nivel global, sub forma politicilor, preferinţele şi doleanţele?
Despre legitimitate politică
În sensul restrâns al conceptului, legitimitatea politică este o formă de expresie a exercitării puterii, manifestată printr-o congruenţă perfectă (“corespondenţă diadică”) între preferinţele şi interesele publice, pe de o parte, şi deciziile “cu caracter obligatoriu” pe care le iau elitele în raport cu aceste preferinţe şi interese, pe de altă parte. La modul ideal, cetăţenii (indiferent de nivelul lor de informare şi interes politic) sunt cei “legitimi” să impună ierarhia criteriilor folosite în luarea şi alocarea deciziilor politice. La rândul lor, elitele au propriile dorinţe şi interese; odată ajunse în vârful de administrare a deciziilor, ele nu se pot dispensa, iar, de cele mai multe ori, nici nu vor să renunţe la interesele personale.
Există o discrepanţă atât de mare între preferinţele cetăţenilor şi deciziile elitelor, încât nici măcar nu se mai poate vorbi despre existenţa unor puncte comune între agenda politică şi cea publică. Mai mult, chiar dacă elitele conştientizează distanţa dintre propriile interese, decizii politice şi doleanţele publicului, ele continuă să implementeze politici independent de nemulţumirile, frustrările, uneori tacite, alteori manifeste, ale cetăţenilor. Prin urmare, politica guvernamentală nu mai este (nici nu a fost vreodată) o reflectare a intereselor electoratului. De aceea, putem vorbi despre o falsă legitimitate a deciziilor politice.
În acest context, media devine exclusiv o “teatralizare” a lumii politicului şi a celei publice în care diferenţele tind, printr-o simplă juxtapunere, să se estompeze într-un spectacol al absurdului. Pe de o parte, asistăm la o alienare a condiţionărilor pe care electoratul le-ar putea “legitim” impune clasei politice atunci când ia deciziile. Pe de altă parte, îngroşarea până la ridicol a diferenţelor ia accente atât de groteşti, încât nimănui nu i se mai pare “ilegitim” ca politicienii să urmărescă doar propriile interese atunci când iau decizii în numele electoratului. În deplinul “acord” al cetăţeanului şi sub “ochii” media, falsa legitimitate a deciziilor politice este acceptată ca fiind una autentică.
Acestea sunt sensurile conceptului de “legitimitate” folosite în analiza de mai jos.
Cine câştigă în duelul exercitării puterii?
Bătălia surdă pentru legitimitate dusă în faţa opiniei publice se traduce în spatele culiselor, acolo unde se află centrul adevăratei politici, definită ca o luptă acerbă pentru deţinerea supremă a resurselor şi a pârghiilor de putere. Autoritatea politică a liderului de azi nu mai constă (dacă a constat vreodată în altceva) în legitimitatea politică a deciziilor, ci în forţa de a controla ca un deus abscons, dar omniscient cât mai multe resurse şi mecanisme de exercitare a puterii.
În duelul dintre preşedinte şi premier, bătălia nu poate fi câştigată pe deplin de nici unul. Preşedintele are atuul alegerii sale directe, de către electorat. La rândul său, în ciuda vulnerabilităţii legate de modul indirect de învestire în funcţie, premierul are mult mai multe atribuţii de control al puterii decât preşedintele. Primul ministru are legitimitatea constituţional-legală pe care i-o conferă Parlamentul în faţa căruia trebuie să răspundă, împreună cu întreaga echipă guvernamentală. Premierul este mediatorul şi totodată cel care deţine potenţialul de şantaj al formării şi negocierii coaliţiilor guvernamentale. În aceste condiţii, el poate avea un rol major în decizia intrării la guvernare a PSD alături de PNL.
Călin Popescu Tăriceanu, în lupta dintre legitimitate şi legalitate
Singurele momente în care premierul Tăriceanu şi-a construit şi şi-a “reactualizat”legitimitatea au fost: învestirea în funcţie şi asumarea răspunderii guvernamentale. Ambele gesturi au fost doar o construcţie a unei legitimităţi fragile.
În ceea ce priveşte învestirea în funcţie:
1.şef al Guvernului: PNL, condus de Călin Popescu Tăriceanu, a pierdut alegerile parlamentare, Traian Băsescu le-a câştigat pe cele prezidenţiale; Tăriceanu a devenit lider al PNL de pe funcţia pentru care fusese desemnat de preşedintele Băsescu, respectiv cea de prim-ministru;
2. lider al PNL: în momentul desemnării de către preşedintele Băsescu şi al învestirii de către Parlament în funcţia de premier, Tăriceanu era doar preşedinte delegat de Theodor Stolojan, liderul de facto al PNL. Congresul PNL a fost organismul care i-a dat lui Tăriceanu legitimitatea deţinerii funcţiei de preşedinte al PNL.
În urma ezitărilor legate de demisie, premierul a reuşit să-şi reconfirme legitimitatea şi autoritatea funcţiei deţinute:
1. lider al PNL: în urma votului din Delegaţia Permanentă, preşedintele PNL şi-a reconfigurat legitimitatea politică, bazându-se pe dependenţa de centru a liderilor de organizaţii, în ceea ce priveşte distribuţia şi alocarea resurselor.
2. şef al Guvernului: mizând pe “disperarea” parlamentarilor români de a-şi conserva funcţiile, premierul i-a “forţat” pe liberali şi mai ales pe democraţi să-i recunoască legitimitatea legal-constituţională a funcţiei deţinute; de asemenea, premierul şi-a luat “libertatea” de a “măslui” “o pisică” pe care să i-o arate, la nevoie, lui Traian Băsescu: alianţa dintre PNL şi PSD.
3. lider unic al Alianţei şi al coaliţiei de guvernare: semnarea unui nou protocol de colaborare cu partidele constitutive ale coaliţiei a reprezentat o nouă reconfigurare a legitimităţii funcţiei deţinute de Călin Popescu Tăriceanu.
Cât de legitim a fost gestul Monei Muscă?
Demisia Monei Muscă a fost considerată ca un gest politic “legitim”, mult mai “legitim” decât funcţia premierului şi decât votul reprezentanţilor Delegaţiei Permanente. Dacă evaluăm gestul în termenii conceptuali explicaţi mai sus, aş putea spune că a fi “consecvent” în politică nu are absolut nici o legătură cu “legitimitatea”. Dar, fără îndoială, gestul Monei Muscă a fost unul de contestare a autorităţii premierului şi a preşedintelui PNL în numele unei moralităţi prezentate ca fiind autentice. Pentru că, atâta timp cât deciziile politicienilor nu au o corespondenţă directă cu interesul public, ele vor fi curând catalogate ca politicianiste sau simple exerciţii de imagine şi, prin urmare, vor fi uitate de opinia publică.
În ceea ce priveşte demisia Monei Muscă din funcţia de vicepreşedinte al PNL, liderii liberali din Delegaţia Permanentă (care au refuzat să mai numească un înlocuitor pe funcţia deţinută în partid) au salvat onoarea preşedintelui PNL: liderii liberali n-au făcut altceva decât să “de-legitimeze” gestul de demisie al Monei Muscă (echivalent cu o sfidare a autorităţii). La nivel informal, Mona Muscă a rămas vicepreşedinte al PNL şi un potenţial aspirant al unei funcţii la vârf.
După toate aparenţele, se pare că acelaşi lucru se întâmplă la Ministerul Culturii: Mona Muscă continuă să acţioneze ca interimar, deşi a fost deja desemnat un nou ministru al Culturii.
Prin urmare, gestul Monei Muscă nu numai că nu a fost unul legitim, ci, mai mult, el a trebuit să existe doar în ochii opiniei publice. În acest caz, demisia Monei Muscă a fost doar o încercare eşuată de contestare a autorităţii premierului şi a preşedintelui PNL.
Preşedintele, între singurătate şi singularitate
În turnul lui de fildeş, preşedintele se simte singur. Poziţia sa ingrată îmi aminteşte de o reflecţie a lui Emil Cioran din “Amurgul gândurilor”: “Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.”
Pentru preşedintele Băsescu, legitimitatea politică îmbracă haina grea şi abstractă a luptei împotriva corupţiei, o meta-temă niciodată epuizată şi întotdeauna aparent “legitimă”. Atunci când preşedintele Băsescu asociază legitimitatea politică cu moralitatea (adică lupta împotriva corupţiei) şi democraţia (în sensul platonician al cuvântului, democraţia directă: demos = conducerea de către popor), el intră în rolul unui personaj providenţial, Singurul în drept care poate vorbi şi a-i demasca pe cei corupţi, Singurul în drept care are legitimitatea (celui ales) de a arunca o săgeată spre domeniile unde ar exista cei corupţi şi de a-i trage la răspundere aşa cum El consideră de cuviinţă.
În opinia preşedintelui Băsescu (din ultima sa intervenţie radiofonică), prin faptul că premierul Tăriceanu a luat o decizie politică în afara structurilor guvernamentale şi (se subînţelege, fără consultarea cu preşedintele), el şi-a anulat astfel dreptul legitim de a lua de unul singur decizia referitoare la demisie şi, prin urmare, şi pe aceea de a declanşa anticipatele, iar acest gest nu mai are nici o legătură cu democraţia. Preşedintele îşi nuanţează, particularizând, concepţia sa despre democraţie: cei care trec peste deciziile unor aleşi legitimi ai naţiunii se fac vinovaţi de încălcarea regulilor democratice, iar decizia premierului, prin faptul că a fost influenţată de oameni lipsiţi de legitimitate, devine (în virtutea unui silogism sau a unei relaţii de tranzitivitate matematică) ilegitimă, pe de o parte, şi nedemocratică, pe de altă parte (pentru că a nesocoti decizia unor aleşi ai neamului, respectiv cea a reprezentanţilor Alianţei, înseamnă a încălca dorinţa demosului, a poporului care şi-a învestit încrederea în cei pe care i-a ales). Prin urmare, vrea să spună Băsescu, acţiunile ilegitime şi nedemocratice ale premierului Tăriceanu (renunţarea la demisie, refuzul de a declanşa anticipatele) “lovesc” în:
1. legitimitatea politică a preşedintelui, deci sunt ilegitime: dacă ar accepta deciziile lui Tăriceanu (luate împreună cu oameni care ies din afara sferei de legitimitate politică), acţiunile lui Băsescu ar deveni ilegitime, prin simplul fapt că preşedintele este cel care l-a desemnat (şi-a învestit încrederea) pentru funcţia de premier;
2. autoritatea prezidenţială, deci sunt nedemocratice, chiar antidemocratice: puterea preşedintelui (cel ales de popor) de a trece legi prin Parlament este compromisă total pentru că nu este întrunită majoritatea parlamentară de a fi susţinute şi votate.
Dacă preluăm modelul lui Băsescu de a analiza în silogisme viaţa politică, ajungem la următoarea concluzie, pe care mesajul preşedintelui pare să o transmită printre rânduri, şi anume: “în calitate de deţinător, de unic Ťmoştenitorť legitim al puterii politice, eu sunt totodată şi Singurul în măsură să emită şi să impună adevăruri general valabile, cu caracter de legitate, pe care ceilalţi, indiferent de statut şi proveninţă economico-social-politică, trebuie să le accepte şi să le recunoască în calitate de legi supreme, alături de celelalte seturi de legi deja însuşite şi asimilate de societate.”
Conflictul de legitimitate dintre cele două funcţii, de preşedinte şi de premier (consfinţit de Constituţie, dar exacerbat dinspre Cotroceni), rezidă tocmai din intenţia “legitimă” a preşedintelui de a “măsura” permanent legitimitatea premierului şi de a o goli de sensuri în faţa opiniei publice. Duelul pentru legitimitate este doar la nivel discursiv, pentru ca, în spatele lui, să transpară exclusiv dorinţa de putere. Pentru că acolo unde interesul public dispare din deciziile elitelor, legitimitatea politică nu poate fi decât o luptă surdă pentru deţinerea şi exercitarea unei autorităţi în interes personal.
Publicat în : Politica interna de la numărul 29
