Victoria în alegerile prezidenţiale a lui Traian Băsescu, cel care a mandatat Alianţa PNL-PD să formeze Guvernul, are ca efect, după aproape un an şi jumătate de la eveniment, lipsa oricărei opoziţii politice. Chiar dacă oficial PSD şi PRM sunt două partide importante aflate în opoziţie parlamentară, acţiunile politice ale acestora sunt departe de modul în care ar trebui să acţioneze formaţiunile politice aflate în opoziţie.
Cum s-a ajuns în această situaţie? Cât de grav este faptul că România nu are opoziţie politică? Care sunt cauzele acestui fenomen politic? Sunt întrebări care merită răspunsuri pentru a înţelege contextul politic actual, dar şi viitorul sistemului de partide din România.
Un fenomen cu consecinţe negative
La mai bine de 16 ani de la Revoluţie, România se confruntă cu un fenomen politic nou, dar care poate avea consecinţe negative în viitor: lipsa opoziţiei politice. Dacă până în 2005 eram obişnuiţi să vorbim despre partide politice puternice aflate în opoziţie, fie că a fost vorba de PSD (fostul PDSR) sau de CDR, noua putere politică instaurată după alegerile generale din toamna anului 2004 pare să nu aibă adversar politic în băncile opoziţiei. Structura politică a Parlamentului rezultată în urma alegerilor din 2004, inclusiv după victoria preşedintelui Traian Băsescu, arată că PSD şi PRM sunt principalele partide din opoziţie, cel puţin din punct de vedere al numărului de parlamentari.
PSD, în căutarea unei identităţi noi
Problemele cu care s-a confruntat PSD în ultima perioadă au afectat mai mult decât ne-am fi imaginat puterea politică a acestui partid, care nu mai reuşeşte să dea o replică puternică actualei Puteri. Trecerea în revistă a acestor probleme ne ajută să înţelegem mai bine situaţia în care se află Partidul Social-Democrat. Două evenimente majore au influenţat evoluţia politică a partidului: congresul din aprilie 2005 şi renunţarea la funcţiile politice a lui Adrian Năstase. În privinţa congresului, reprezentanţii PSD din toată ţara au stabilit debarcarea lui Ion Iliescu şi instalarea unei conduceri formate din Mircea Geoană, Adrian Năstase şi Miron Mitrea. S-a crezut la acel moment că PSD va fi relansat din punct de vedere politic, deşi nu era foarte mare nevoie să se relanseze în condiţiile în care partidul, chiar dacă nu ajunsese la guvernare, avea cel puţin 30% din opţiunile electoratului. Nu trebuie uitat că PSD obţinuse mai multe voturi decât Alianţa PNL-PD, lucru care se vede cel mai bine în distribuţia numărului de locuri în Parlament. Izolarea lui Ion Iliescu şi preluarea conducerii de către Geoană, Năstase şi Mitrea nu au avut darul de a impulsiona acţiunile politice ale PSD. Dimpotrivă, partidul s-a împărţit în mai multe tabere, fiecare grupată în jurul celor trei lideri, dar şi în jurul lui Ion Iliescu. Practic am asistat la o fărâmiţare politică în interiorul PSD. Dintr-un partid-monolit, PSD a devenit un partid de grupuri şi tabere aflate în jurul unor lideri politici.
Poate cel mai important moment care a influenţat decisiv evoluţia politică ulterioară a PSD a fost retragerea lui Adrian Năstase din funcţiile de preşedinte executiv al partidului, respectiv preşedinte al Camerei Deputaţilor. Începerea urmăririi penale în Dosarul “Zambaccian”, precum şi problemele legate de moştenirea averii mătuşii Tamara au determinat o reacţie puternică chiar din interiorul PSD. Filialele partidului i-au retras sprijinul politic lui Adrian Năstase, care a fost nevoit să părăsească principalele funcţii publice. În paralel cu degradarea imaginii publice a lui Năstase a avut de suferit şi partidul din care face parte. Deşi se considera că retragerea lui Adrian Năstase nu va avea efecte asupra imaginii PSD, evoluţia sondajelor de opinie a arătat că fostul partid de guvernământ a pierdut mult din electoratul care l-a susţinut în 2004, stabilizându-se la un procent de 20%. Un procent mic pentru un partid aflat în opoziţie şi care, în mod normal, trebuie să crească în opţiunile electoratului în acelaşi timp cu scăderea în sondaje a partidelor aflate la putere.
Ultima replică politică puternică a PSD ca principal partid de opoziţie s-a consumat în 2005, în perioada bătăliei pentru schimbarea Regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea schimbării celor doi preşedinţi, Adrian Năstase şi Nicolae Văcăroiu. Modul în care PSD a luptat în Parlament, dar nu numai, a arătat că partidul mai are resurse pentru a demonstra că este un partid puternic de opoziţie. Ceea ce n-au reuşit parlamentarii Alianţei PNL-PD a izbutit chiar partidul din care face parte Adrian Năstase, obligându-l pe acesta să renunţe la preşedinţia Camerei Deputaţilor.
În acest moment, PSD se zbate în mediocritate şi nu reuşeşte să opună o rezistenţă puternică Alianţei PNL-PD şi preşedintelui Traian Băsescu. Dacă lucrurile vor continua în această direcţie, există riscul ca PSD nu mai fie perceput ca principala alternativă la puterea politică. Un alt risc care se menţine este legat de posibilitatea ca PSD să devină unpartid care, din cauza procentului scăzut, poate intra în diferite combinaţii politice, inclusiv cu partide aflate la putere. Aceasta este cea mai gravă ameninţare la adresa PSD, care riscă să se transforme într-un partid de buzunar, uşor controlabil.
Nici PRM nu mai face opoziţie
Dacă PSD nu face opoziţie, cine se ocupă de acest lucru? PRM? Nici nu poate fi vorba. De altfel, nici Partidul România Mare nu mai este acel partid politic radical din opoziţie. A început să intre în diferite combinaţii politice cu formaţiunile de la guvernare, cel mai bun exemplu fiind susţinerea la preşedinţia Camerei Deputaţilor a liberalului Bogdan Olteanu.
Opoziţia lui Băsescu
Poate părea surprinzător, dar principala opoziţie din România este reprezentată în acest moment de preşedintele Traian Băsescu, susţinut în multe situaţii de PD. Atacurile şefului statului la adresa premierului Călin Popescu Tăriceanu şi la adresa Executivului sunt cel mai bun exemplu pentru a demonstra cine face opoziţie politică în România. Temele de atac lansate de Traian Băsescu sunt cele pe care ar fi trebuit să le folosească PSD sau PRM. Guvernul este atacat mai des şi mai virulent dinspre Palatul Cotroceni decât dinspre băncile opoziţiei. Sigur că atacurile la adresa Executivului vin dinspre Traian Băsescu, care a susţinut de la început că va fi un preşedinte-jucător. Totuşi, din punct de vedere al normalităţii sistemului politic, ne aşteptam ca cele mai dure atacuri la adresa puterii politice să vină dinspre opoziţia parlamentară, nu dinspre şeful statului, care face parte din aceeaşi familie politică cu un partid aflat la guvernare. Simplificând puţin lucrurile se poate spune că PNL guvernează, iar PD şi Traian Băsescu formează principala opoziţie politică. Situaţia este demonstrată şi de sondajele de opinie, care arată o scădere în opţiunile electoratului pentru liberali, în timp ce PD şi Traian Băsescu se situează la cote înalte în încrederea populaţiei.
România se află într-o situaţie inedită din punct de vedere politic. PSD şi PRM, deşi pe hârtie formează opoziţia politică, în realitate cele două partide se zbat în mediocritate. PSD este departe de a-şi rezolva problemele interne. Deşi reprezentanţii acestui partid vorbesc despre necesitatea unor alegeri anticipate, în spatele discursului politic se ascunde lipsa unei strategii politice care să readucă partidul în fruntea opoziţiei politice. Lipsa unei alternative la actuala putere poate avea efecte negative care acum nu pot fi cuantificate, dar care pe termen lung pot influenţa întregul sistem politic, un sistem care are nevoie de forţe de opoziţie puternice, care să contrabalanseze forţele politice aflate la guvernare.
