Motto: “Cine salvează o singură făptură omenească salvează întreaga lume”
Talmud, Sanhedrin 4,5
Avem o cultură politică şi o mentalitate profund paternalistă, în ciuda pretenţiilor de stat democratic. Imaginea tătucului care are grijă de toţi şi de care preşedintele Băsescu nu a ezitat să facă uz în timpul campaniei electorale – spunând că pentru el fiecare cetăţean român este important, ne este mult mai apropiată decât cea a preşedintelui administrator al societăţilor democratice. Acum, Traian Băsescu trebuie să demonstreze că este ceea ce a vrut să ne lase să credem despre el. Că poate şi mai ales că vrea să aibă grijă de fiecare cetăţean român. Salvarea celor trei jurnalişti de către Traian Băsescu este impusă chiar de promisiunile care i-au determinat pe români să îl aleagă preşedinte.
În timpul comunismului, pentru puterea de atunci, cetăţeanul nu reprezenta decât o cifră într-o statistică. Această viziune cinică asupra propriilor cetăţeni a continuat şi în perioada post-decembristă, românii resimţind asta în viaţa de zi cu zi, chiar dacă în discursul politic se folosea o retorică aparent democratică. Unii guvernanţi, mai puţini obişnuiţi cu minciuna, au recunoscut că preferă să lase să moară de foame, acum, cinci mii de oameni decât să moară, mai târziu, 22 de milioane. Modul în care autorităţile bâjbâie în luarea uneidecizii pentru a salva vieţile celor trei jurnalişti continuă, din păcate, aceste “profunde tradiţii istorice”.
Argumentul cinic, foarte vehiculat în opinia publică, conform căruia nu trebuie să renunţăm la un angajament internaţional de dragul unor ziarişti care şi-au asumat personal un gest riscant, nu poate fi valid. El poate fi acceptat doar de către politicieni lipsiţi de morală şi de orice brumă de umanism, pentru care dorinţa de a fi în graţiile unei mari puteri este mai mare decât aceea de a-şi salva conaţionalii. Pentru că, într-o paralelă destul de simplistă, un părinte nu îşi poate lăsa copilul să moară, doar pentru că acesta a fost suficient de imatur să se urce pe bloc încercând să sară de acolo.
Este la fel de cinică încurajarea premierului Tăriceanu care, din poziţia sa de prim-ministru ne îndeamnă să “fim puternici” atunci când şi-ar putea folosi, măcar puterea de preşedinte al unui partid aflat la guvernare, pentru a determina retragerea trupelor din Irak şi salvarea vieţilor celor trei.
Nu am văzut cum se lucrează în celebra celulă de criză, însă imaginile cu Sorin Mişcoci şi Mohamed Mounaf îmbrăcaţi în portocaliul prevestitor de moarte, în contextul unei tăceri apăsătoare din partea autorităţilor, ne fac să ne întrebăm dacă liderii politici de la Bucureşti au realizat ce înseamnă responsabilitatea funcţiei pe care o ocupă. În acest moment, într-un stat democratic şi pluralist, Traian Băsescu ar fi prizonierul politicii emoţionale pe care a promovat-o în tot timpul campaniei electorale – tipul popular, omul de lângă noi care a cerut votul în campania electorală ar trebui să dea acum socoteală pentru durul preşedinte care vroia să aplice tactica loviturii preventive şi vedea trupele româneşti ca trupe de ocupaţie în teatrele de operaţiuni din Afganistan şi Irak.
Prinşi în jocul dezinformării şi manipulării, nimeni nu pare să fi avut timp, în luna care a trecut de la răpire până la difuzarea acelor imagini îngrozitoare, să se întrebe de ce Ministerul de Externe şi CSAT-ul au adoptat ca strategie naţională lovitura preventivă, în contextul în care, la acest moment, ar trebui să fim interesaţi de integrarea în UE şi mai puţin de consolidarea poziţiei noastre în NATO.
Nu era nevoie de distrugerea destinului a trei oameni, pentru ca în România să fie pusă în discuţie oportunitatea prezenţei trupelor noastre în Irak. Nu era nevoie ca un preşedinte ales de două luni să promoveze o strategie de siguranţă naţională care nu are nimic de a face cu interesul naţional, doar pentru a-şi dovedi recunoştinţa pentru sprijinul unui conjunctural amic puternic. Nu era nevoie de dezinformarea şi manipularea crasă a serviciilor secrete pentru ca românii să-şi lase “înţelepţii” să lucreze într-o fantasmagorică celulă de criză. Deşi trupele româneşti din Irak se vor întoarce în vara sau toamna acestui an, autorităţile române ezită să facă o declaraţie în acest sens. O declaraţie care ar salva viaţa celor trei ziarişti. Dacă preşedintele Traian Băsescu nu va lua o decizie favorabilă ziariştilor, va rămâne în istorie doar ca unul, dintr-un lung şir de conducători cinici ai acestei ţări.
