Formaţi într-un mediu închis, unde nimeni nu pleacă, nimeni nu vine, ziariştii de la cele vreo douăzeci de publicaţii din Valea Jiului scriu pentru oricine, pentru ei, vreun prieten, pentru cei de la care primesc bani, dar nu pentru cititori.
Până în decembrie 1989, fiecare judeţ avea ziarul său local, scos de judeţeana de partid. Doar în patru judeţe din ţară exista un al doilea ziar local, şi asta nu pentru că tovarăşii ar fi găsit de cuviinţă să dea liber ideii de concurenţă pe piaţa media locală, ci pentru că în aceste judeţe existau “condiţii obiective”. Mai precis, apăruseră, în goana industrializării, aglomerări muncitoreşti destul de îndepărtate de reşedinţa de judeţ, unde informaţia de la centru, care oricum ajungea mai greu, nu era bine primită şi unde nu puteai ţine trează mândria proletară decât cu articole despre oamenii locului, şi nu despre cei de la judeţ. Un astfel de caz a fost cel al judeţului Hunedoara, unde existau, concomitent, ziarul de la Deva, “Drumul Socialismului”, editat de judeţeana de partid comunist, şi ziarul din bazinul minier Valea Jiului, “Steagul Roşu”, editat de municipala de partid din Petroşani. Deşi se considerau colegi, ziariştii de la cele două cotidiane nu prea s-au înghiţit niciodată. “Drumul Socialismului” nu a reuşit să intre în Valea Jiului şi nici “Steagul Roşu” de la Petroşani nu i-a interesat pe deveni. Contabilizând cele 45 de cotidiane locale de informaţie, cele câteva săptămânale culturale sau format magazin scăpate prin judeţele mai răsărite, se poate spune că peisajul presei locale de dinainte de 1989 nu era deloc bogat. Situaţia avea însă să se schimbe radical după evenimentele nu prea bine desluşite nici acum, rămase în istorie sub numele de “Revoluţia din decembrie ’89 “.
Un termen medical adaptat în presă
Surprinzător, poate, pentru că doar cu câteva rânduri mai sus Valea Jiului era un exemplu oarecum pozitiv de zonă cu tradiţie în presa locală, pentru că în timpul comuniştilor exista un al doilea ziar al judeţului, lucru rar pe vremea aceea, ei bine, chiar Valea Jiului este enclava cu ziarişti care fac totul la fel. Pentru că situaţia din presa locală a Văii a ajuns un adevărat fenomen, a fost nevoie şi de un nume pentru ceea ce se întâmplă acolo. “Consangvinitate profesională” este termenul care defineşte cel mai corect acest straniu fenomen, pentru că la Petroşani toţi ziariştii provin dintr-un trunchi comun, s-au unit câte trei, au făcut un ziar, s-au despărţit, doi şi-au făcut alt ziar, iar cel de-al treilea s-a unit cu alţi doi şi şi-a făcut şi el ziar, nimeni nu a plecat să înveţe jurnalism în altă parte pentru a reveni să lucreze acasă, ci toţi s-au format profesional în sistemul acesta de parteneriate instabile. Manualele de medicină spun că în comunităţile izolate, în care neamurile apropiate ajung să aibă împreună copii, apare fenomenul de degenerescenţă. Poate că în Valea Jiului presa locală nu este tocmai degenerată, ea nici nu a apucat, de fapt să se formeze. Din acest punct de vedere, lucrurile au rămas acolo la acelaşi nivel ca la începutul anilor ‘ 90. O scurtă privire aruncată asupra presei din Valea Jiului din 1990 şi până acum dovedeşte acest lucru.
Trunchiul comun
În şcoala generală, profesoara de istorie ne spunea că, la începutul secolului al XX-lea, tipografii au fost în primele rânduri ale revoluţiei muncitoreşti nu pentru că aveau o muncă grea, aşa cum am crezut noi, elevii, ci pentru că erau primii care aveau acces la cuvântul tipărit şi atunci li s-a deşteptat conştiinţa de sine. Precis că tipograful din Petroşani care şi-a făcut ziar în 1990 nu ştia acest lucru, pentru că nu am avut aceeaşi profesoară de istorie, de altfel el a virat-o imediat de la ziar la comerţul cu alimentare. Aşa că se poate trece repede peste ziarul local scos de tipograf, chiar şi peste cel plin de entuziasm scos de câţiva studenţi în minerit pe banii unui profesor de Mecanica Rocilor (!) şi se ajunge la primul ziar reprezentativ pentru noua presă locală postdecembristă din Valea Jiului. Avea în frontispiciu cuvântul “curier” pentru că spunea că le aduce veşti minerilor. Cei care-l scriau făceau parte din prima echipă care părăsise fostul ziar comunist, dar păstraseră acelaşi mod de a scrie despre îndeplinirea planului la producţia de cărbune, despre normele de protecţie a muncii şi avântul şefului de brigadă fruntaş în întrecerea pe ramură. Editorul acestui ziar nu a căutat să vândă spaţiu publicitar comercial, ci s-a lipit de banii combinatului minier, ai administraţiilor minelor şi ai sindicatelor, mai târziu de cei ai proaspăt-înfiinţatelor regii autonome şi societăţi locale de stat. Pe facturi, zecile de pagini scrise în ziarul cu pricina pentru a gâdila orgoliul celor care plăteau de la bugetul satului nu erau taxate ca pagini publicitare, ci ca pagini economice, pentru că nu dădea bine ca statul să-şi facă publicitate. Astfel, ziarul care nu a fost conceput cu gândul la cititor şi la nevoia lui de informare şi al cărui tiraj nu s-a bazat pe vânzarea la chioşcuri şi pe abonamente la cutia poştală, ci pe “abonamente” la mine şi sindicate, cu sutele pentru fiecare “abonat” în parte, a fost modelul pentru tinerii care s-au apucat de presă în acei ani. Când au prins curaj, ei au părăsit redacţia unde începuseră să scrie şi au scos un ziar pe care au încercat să-l bage pe gâtul sindicatelor şi al administraţiilor de mine, au căutat bani de “publicitate” la compania minieră şi la regia de apă dezvoltată pe bani europeni, deci cu fonduri de cheltuit, nene, şi – mai ales – s-au scuipat în pagina de dezvăluiri cu foştii lor colegi cu care plecaseră din vechea redacţie şi care-şi făcuseră un ziar identic, dar care nu se numea “Senzaţional în Valea Jiului”, să zicem, ci “Exploziv în Valea Jiului”. Formaţi astfel, ziariştii din Petroşani au ajuns să scrie editoriale de genul: “Săptămâna aceasta nu am avut timp să scriu editorialul, dar săptămâna viitoare, când voi scrie din nou, pe mulţi am să popesc” şi ştiri de genul: “Domnul doctorand inginer X, director general-adjunct la Agenţia Judeţeană de…, consilier judeţean din partea… a declarat ieri pentru ziarul nostru că vor creşte pensiile”. Iar un veşnic subiect de pagina întâi este cel al companiei miniere care le-a dat celorlalţi publicitate de Ţ milioane de lei, iar nouă numai de două milioane şi nici pe aceia nu i-am primit încă pe toţi. Potrivit declaraţiei directorului uneia dintre tipografiile locale, în Valea Jiului, care reprezintă cam o treime din judeţul Hunedoara, sunt, în acest moment, vreo douăzeci de ziare locale. Numărul lor este însă incert, pentru că unele nici măcar nu apar pe piaţă, ci se distribuie exclusiv pe la vreun sindicat minier condus de naşul directorului redactor-şef. Acest număr este, de asemenea, în continuă schimbare, pentru că unele ziare rezistă două, trei numere şi dispar sau se divizează în alte două ziare care disparsau…
Concluzie: tirajul vorbeşte de la sine
În mod sigur, peisajul presei locale din Valea Jiului este astăzi extrem de dens. Consangvinitatea profesională este însă o boală care i-a afectat pe ziariştii de la Petroşani, fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru. Şi-atunci, numeroasele ziare care nu spun nimic nu valorează, în ochii cititorului, nici cât o ceapă degerată. Ştiţicam ce tiraj are un ziar de Valea Jiului? Trei, maximum cinci sute de exemplare!
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 21
