Conservatorismul se manifesta si sub o alta forma decât aceea pâna acum relevata: ca o reactie a elitei împotriva unor stari de fapt. “Cu slabirea legaturilor de casta, de clasa, de corporatie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei însisi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute publica e destinata sa piara”. Sunt afirmatiile lui Alexis de Tocqueville. Tot el considera societatea moderna ca pe o societate în care “nimic nu este sanatos”, în care “fiecare se simte fara încetare asediat de frica de a coborî si de mania de a se ridica; si aceasta pentru ca banul, care a devenit semnul distinctiv de categorisire a fiecaruia, a cucerit o extraordinara mobilitate trecând neîncetat dintr-o mâna într-alta, transformând conditia individului, înselând si darâmînd familii…”Şi Tocqueville acuza frenezia de îmbogatire cu orice pret, cautarea doar a bucuriilor materiale, chemând elita conservatore sa reactioneze.
Împotriva “individualismului feroce”
Conservatorismul se manifesta si sub o alta forma decât aceea pâna acum relevata: ca o reactie a elitei împotriva unor stari de fapt. “Cu slabirea legaturilor de casta, de clasa, de corporatie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei însisi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute publica e destinata sa piara”. Sunt afirmatiile lui Alexis de Tocqueville. Tot el considera societatea moderna ca pe o societate în care “nimic nu este sanatos”, în care “fiecare se simte fara încetare asediat de frica de a coborî si de mania de a se ridica; si aceasta pentru ca banul, care a devenit semnul distinctiv de categorisire a fiecaruia, a cucerit o extraordinara mobilitate trecând neîncetat dintr-o mâna într-alta, transformând conditia individului, înselând si darâmînd familii…”Şi Tocqueville acuza frenezia de îmbogatire cu orice pret, cautarea doar a bucuriilor materiale, chemând elita conservatore sa reactioneze.
Acelasi Tocquevilleobserva si o alta caracteristica a epocii moderne, care este conformismul. El constata cum încet, încet, în aceasta epoca, cetatenii devin tot mai egali si mai asemanatori si fiecare doreste sa fie asa cum sunt toti ceilalti, constata “gigantica presiune a spiritului tuturor asupra inteligentei fiecaruia”, felul în care încrederea în opinia publica devine o alta specie de religie, în care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, cu atât mai periculos, cu cât nu controleaza nu numai autonomia actiunilor exterioare, dar anihileaza autonomia spiritului si loveste în creativitatea inteligentei.
Rasturnarea elitelor de catre mase
Conformismul îsi gaseste o manifestare deplina în asa numita cultura de masa, o cultura saraca în idei originale si bogata în schimb în idei generale, acceptate fara discutie, pe baza unei asa zise eficacitati sociale. Oamenii au multa curiozitate, dar putin timp liber, sunt agitati si activi, dar au putin timp pentru a gândi. Ideile generale îi scutesc de studiul cazurilor particulare. Vor succes dar fara mare efort. Egali în drepturi, în educatie, în avere, de o egala conditie, oamenii au inevitabil aceleasi nevoi, obiceiuri si gusturi similare. Din aceasta cauza sub liberalism si democratie marile revolutii intelectuale si spirituale nu mai au loc. Peste tot si peste toate se întinde un fel de materialism negator de orice transcendenta. Oamenii se izoleaza de ei însisi si unii de altii si fiecare nu mai este îndemnat sa se ocupe decât de el însusi, de propriul sau statut social. Faptul duce inevitabil la un dezinteres crescând pentru treburile publice, pentru cauzele comune (afara de situatia în care ele sunt purtatoare de posibilitati de îmbogatire). Posturile de guvernare ramân în aceste conditii la dispozitia tuturor ambitiosilor, care gasesc deschis drumul puterii.
Într-o societate de acest tip elitele devin mortificate. Centralismul birocratico-administrativ anuleaza responsabilitatea elementelor singulare, distruge sau diminueaza formatiile intermediare si organismele autonome din sfera politico-statala, deci ceea ce poate sustine societatea civila. Dupa Ortega y Gasset, un alt mare gânditor al conservatorismului modern, elitele au guvernat societatile pâna la sfârsitul sec. 19. Fiecare din aceste elite elabora un program si masele erau chemate sa aleaga, sa se recunoasca în acel program si în acea elita. La un moment dat s-a întâmplat ceva catastrofic. Masele au rasturnat elitele si li s-au substituit. Evident Ortega nu condamna bunastarea adusa de societatea industriala. Dar problema reala era dominatia exercitata de “omul masa”, înfrângerea aristocratiei intelectuale, cu rezultate dezastruoase. “Masa da la o parte tot ceea ce este diferit, singular, individual, calificat, selectionat. Cine nu este ca toata lumea, cine nu gândeste ca toata lumea, acela risca sa fie eliminat”. Analiza lui Gasset nu este reactionara, este conservatoare. Ea pleaca de la adevaruri cunoscute. Pentru ca, într-adevar, traim, în ultimul veac, într-o lume în care masificarea e tot mai extinsa, stimulata mult de mass-media, care are azi o putere enorma, în care cultura de masa face legea, impune modelele sale, produce modele culturale destinate sa dureze un sezon. Ori adevarata cultura este aceea a elitelor.
Din toate aceste motive intra în actiune sau trebuie sa intre conservatorismul de tip nou. Instrumentele folosite: libertatea presei, asociatiile autonome în toate domeniile. Scopul: crearea unui spirit conservator din partea celor mai buni, un spirit împotriva tuturor rapidelor inovatii si improvizatii în câmpul intelectual si social, împotriva schimbarilor pentru schimbare. Individul nu poate iesi de sub tendintele distructive ale societatii democratice de masa decât largind sectorul societatii civile, decât propunându-si ca obiectiv conservarea unor determinate valori care sa salveze integritatea intelectuala si morala a fiecaruia. Cu alte cuvinte, salvgardarea individului de tirania majoritatii, autonomia societatii civile de opresantul aparat birocratic generat de societatea democratica de masa.
Mai poate avea acest conservatorism valente politice, sau ramâne doar în sfera morala? Credem ca ramâne doar în sfera morala, potentând însa curente la moda în politica.
Conservatorismul român-parte a conservatorismului european
Conservatorismul român se aseamana cu conservatorismul european în genere. Dar, spre deosebire de liberalism, el se revendica si dintr-o realitate româneasca proprie, din traditii proprii. Fie si partial, el mosteneste ideologic patura conducatoare a Principatelor române. Legatura cu epoca moderna dintre români si vecinii lor de la nord si vest nu are semnificatii deosebite. Atunci când românii intra în modernitate si cauta contactul strâns cu civilizatia Occidentului îl stabilesc direct cu englezii, francezii, germanii, austriecii, fara intermediari. Singura apropiere care s-ar putea face ar fi cu clasa conducatoare din Rusia, care, mai bogata si apropiata mai dinainte de Occident, a influentat si clasa conducatoare româna mai cu seama în timpul deselor ocupatii rusesti ale Principatelor în secolele XVIII si XIX (ofiterii armatelor rusesti erau exclusiv aristocrati). O materializare a acestei influente ar fi Regulamentele Organice. Si în România conservatorismul îmbraca cele doua aspecte pe care le îmbraca si în Occident. Si aici el se manifesta ca o reactie nu la revolutia franceza ca atare (boierii români au privit cu simpatie revolutia franceza, gândindu-se ca Franta revolutionara va ajuta tarile române sa scape de fanarioti), ci ca o reactie la spiritul revolutionar în impulsionarea unor transformari sociale prea repezi. Nu se prelua decât o parte din mesajul revolutionar, cel extern, ignorând aspectul sau social, de egalitate sociala. Nu putin a contribuit la aceasta modul în care s-a facut modernitatea în spatiul românesc,cu un proces de reforme care si el s-a acomodat cu împrejurarile internationale. Când acestea au fost favorabile, procesul reformelor a fost mai alert. Dar el s-a încetinit când conditiile externe i s-au împotrivit. Procesul revolutionar-reformist a avut un caracter national predominant. Unirea si independenta au fost imperative care au trecut înaintea libertatilor din interior. Unele se legau de altele, desigur, dar cele din urma nu s-au pus pâna nu se împlineau cele dintâi (vezi, de pilda, dezbaterile din Adunarile ad-hoc). Si atunci când a venit timpul sa se aduca în prim plan problemele din interior, “fierbinteala” procesului revolutionar se domolise. Si raspunsurile si solutiile n-au mai fost radicale, ci potolite. Revolutiile nu au fost niciodata duse pâna la capat în spatiul nostru de istorie.
La consideratiile de mai sus se pot adauga altele care tin de psihicul national si specificitatea etnica româneasca. Chestiune foarte interesanta si la care, în epoca moderna si contemporana, au încercat raspunsuri (mai importanti): D. Draghicescu în Din psihologia poporului român, Mihai Ralea în Fenomenul românesc,G. Calinescu în Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, C. Ciopraga în Personalitatea literaturii române,Edgar Papu în Tipul creativ românesc în contextul universal, în Aesthesis carpato-dunarean, antologie realizata de Florin Mihailescu, Bucuresti, 1981 sau Florin Mihailescu Psihicul national si specificul românesc în Aesthesis…, (mai nou, vezi volumele Dreptul la memorie, vol. I-IV, Bucuresti, 1993-1994).
Românii asimileaza cu mare usurinta formele noi fara a renunta însa la respectarea unui anume organicism al vietii specific firii lor. De aceea asimilarea ramâne adesea incompleta, iar specificitatea nu ajunge sa se defineasca suficient ideologic.
Orientarea doctrinara conservatoare încearca sa raspunda asupra chipului în care s-a dezvoltat civilizatia româna în veacul trecut si la începutul celui de-al XX-lea. Care erau caile de dezvoltare ale acesteia, mijloacele sale, care era sau trebuia sa fie sistemul ei? Si cu raspunsul la întrebarile de mai sus intram în teoria formelor fara fond, principala creatie a conservatorismului, considerata de unii cercetatori drept “un mod specific românesc” de a raspunde “provocarii istoriei”, “o forma mentis românesca”, una din “marile idei teoretice ale Europei”. Dincolo de adjective, trebuie observat ca, indiferent de domeniul în care s-a manifestat, aceasta teorie, prin introducerea spiritului critic, a dat modernizarii României constiinta de sine.
