Una dintre noţiunile cele mai controversate, dar şi des folosite în limbajul politologic o constituie cea de ideologie politică. Etimologia noţiunii de ideologie provine de la cuvântul grecesc “eidos” = imagine şi “logos” = ştinţă, adică învăţătura despre idei.
Cel care a început să fundamenteze o ştinţă a ideilor a fost Destutt de Tracy care considera că ideologia este critica genetică a ideilor. O ideologie este un set sistematizat şi, într-o anumită măsură, ierarhizat de opinii şi idei. Ideologiile, ca ansmblu de idei şi concepte, se adaptează, într-o anumită măsură, la timp şi spaţiu fără a afecta fondul intim al problemei. Întotdeauna necesităţile activităţii practice impun limitări consecvenţei şi purităţii ideologiei.
Ideologia este, deci, un set coerent şi comprehensiv de idei care explică şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă locul pe care îl ocupă în societate, oferă un program coerent pentru viitoarea acţiune politică şi socială. Astfel putem spune că ideologia îndeplineşte patru funcţii pentru cei care cred în ea şi o urmează: explică într-un anumit sens condiţiile sociale, evaluează aceste condiţii, orientează oamenii pentru a-şi da seama care le este locul în societate, are un program pentru viitoarele acţiuni sociale şi politice.
Alături de liberalism şi social-democraţie, conservatorismul este una din marile ideologii ale lumii. Conservatorismul reprezintă o doctrină politică, socială, economică şi culturală care s-a constituit pentru apărarea ordinii tradiţionale a naţiunilor europene, în opoziţie cu principiile introduse de Revoluţia franceză. Tocmai de aceea temele fundamentale ale ideologiei conservatoare au fost elaborate de gânditorii contrarevoluţiei: Edmund Burke, contele Joseph de Maistre, Louis de Bonald.
Karl Mannheim definea conservatorismul ca un “tradiţionalism devenit conştient”. Termenul de “conservator” a intrat în limbajul culturii politice la începutul secolului XIX pornind de la denumirea periodicului “Le Conservateur” al lui Chateaubriand (periodic ce urmărea reinstaurarea în Franţa a regimului de dinainte de revoluţie), termen ce a avut de-a lungul celor două secole care au urmat o evoluţie sinuoasă.
Doctrina conservatoare nu are o definiţie constantă în gândirea teoreticienilor. Conservatorismul, ca ideologie politică, a suferit de-a lungul celor două secole de existenţă numeroase modificări de abordare (de multe ori la 180 de grade). De fapt, considerăm că nu se poate vorbi de ideologia conservatoare în absenţa practicilor, este un permanent nonconformism la ceea ce nu face parte din fondul tradiţional, este o critică a prezentului dacă acesta trece peste memoria trecutului. Bineînţeles că această tradiţie are o accepţiune diferită de la o perioadă la alta şi de la un sistem politic la altul.
De-a lungul timpului conservatorismul a luat diferite forme: conservatorism tradiţional, reacţionarism, conservatorism cultural, conservatorism individualist, conservatorism religios, neoconservatorism. Practic orice grup social care doreşte cu tot dinadinsul menţinerea sistemului creat şi aflat la putere sau dimpotrivă, orice minoritate frustrată de amintirea vechiului sistem dispărut poate fi considerat prin prisma unei analize superficiale (des întâlnită în rândul politologilor de astăzi) ca fiind adept al conservatorismului. Mergând pe această judecată, conservatorismul ne apare ca o noţiune paradoxală. De pildă, comuniştii nostalgici din ţările fostului lagăr comunist sunt consideraţi conservatori fiindcă doresc, după caz, restaurarea sau menţinerea instituţiilor tradiţionale comuniste. Adversarii ideologici ai acestora sunt conservatorii individualişti din statele capitaliste dezvoltate. Aceştia din urmă, apropiaţi ideologic de principiile liberalismului clasic, sunt opuşi coceptelor socio-economice ale conservatorilor clasici.
Mergând pe această linie logică, adepţii oricăror ideologii care au reuşit să creeze practic sistemul dorit (liberalismul, fascismul, comunismul) pot fi consideraţi conservatori dacă se opun forţelor care doresc să modifice sistemul dorit sau, dimpotrivă, doresc restaurarea “paradisului pierdut” în accepţiunea lor.
Orice analiză uzitată în filozofia politică are ca punct de pornire analiza naturii umane (despre ceea ce oamenii luaţi per ansamblu au, ştiu şi pot să facă). Cu excepţia conservatorismului, celelalte doctrine politice clasice deţineau viziuni asupra unor societăţi utopice (chemau la revoluţii pentru construirea unor societăţi ideale) sau promiteau, cel puţin, să realizeze un progres răsunător. Conservatorii nu-şi făceau iluzii că pot face miracole pentru societate, au fost de la început sceptici în ceea ce priveşte realizarea acestor “proiecte măreţe”; credeau în principiul imperfecţiunii fiinţelor umane, raţiunea umană fiind incapabilă să oprească, sau cel puţin să tempereze, pornirile, dorinţele sau egoismul oamenilor.
Societăţile, considerau conservatorii, nu puteau fi create precum o societate comercială pe acţiuni; ele sunt urmarea firească a unui întreg proces de evoluţie al oamenilor într-un cadru social (respingeau categoric ideea “contractului social” a lui J.J. Rousseau).
Conservatorii clasici nu creează oamenilor impresia unui viitor strălucit, nu au un scop bine definit, reamintesc în acelaşi timp oamenilor că singura cale de evoluţie autentică este cea naturală, iar tradiţia este coordonata fundamentală de care trebuie să ţină cont societatea. Esenţa gândirii conservatoare este concentrată în faimosul dicton al vicontelui Falkland: ”Atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic.” Această afirmaţie nu se opune schimbării în sine, ci numai schimbării inutile şi inoportune, astfel accentul cade pe evoluţia naturală.
Dotorită motivelor expuse mai sus, unii politologi moderni au considerat conservatorismul ca fiind o “anti-ideologie”.
Conservatorismul nu poate şi nu trebuie să fie definit printr-o manieră unitară, trecând peste spaţiu şi timp. Conservatorismul clasic este fundamentat pe tradiţie, iar tradiţia nu poate să fiinţeze fără particular, fără regional; ea respinge abordarea generală (la nivelul întregii societăţi umane).
O ideologie nu are, însă, doar o abordare generală asupra ideilor pe care le promovează. Ea este într-o permanentă adaptare la conjuncturi. Un conservator tradiţional poate să reformuleze principiile ideologiei conservatoare în funcţie de necesităţile practice (nu să renunţe, însă, la aceste idei deoarece conservatorismul nu se poate concepe fără consecvenţa fondului).
Întotdeauna un conservator tradiţional va fi împotriva libertăţii atomistice şi va pleda pentru libertatea omului de a-şi dezvolta ce are particular şi pentru libertatea comunităţilor organice, va fi sceptic în ceea ce priveşte perfecţiunea umană, va fi un apărător îndârjit al valorilor tradiţionale, va respinge categoric ideea de revoluţie şi va fi adeptul reformării moderate a instituţiilor, va dispreţui nivelarea şi societatea de consum, va fi nonconformist faţă de mediocritate şi va sprijini minorităţile de elită, va da prioritate obligaţiilor în raport cu drepturile omului, va avea un adevărat cult pentru proprietatea privată, va nega prin toate mijloacele cultura de masă considerând că singura cultura autentică este cea creată de elite.
Folosind o metaforă foarte plastică, Rohner făcea o analogie între cele patru stadii ale evoluţiei vieţii unui om (copilăria, tinereţea, maturitatea si bătrâneţea) cu cele patru mari grupări politice din epoca sa. Astfel celor patru trepte de dezvoltare le corespund cele patru partide: radical – corespunzător copilăriei, liberal – corespunzător tinereţii, conservator – corespunzător maturitătii, absolutist – corespunzător bătrâneţii). În concepţia sa, politica radicală este impulsivă, iar politica absolutistă este pasivă. Astfel că singurele politici viabile sunt cele realizate de liberali şi conservatori.
La liberali găsim curajul şi puterea de expansiune, la conservatori cumpătarea şi înţelepciunea organizării. Expansiunea necontrolată se va întoarce însă împotriva celui care o doreste, pe când cumpătarea asigură reuşita treptată.
Conservatorismul clasic se defineşte prin zestrea de practici socio-politice, instituţionale, normele transmise şi consolidate în cadrul unei tradiţii. Memoria este corpusul de experienţe verificate, spaţiul precar al adevărurilor politice şi morale.
Concluzionând cele expuse mai sus, considerăm că putem atribui conservatorismului atributul de ideologie. Cu toate interpretările eronate care s-au făcut, conservatorismul îndeplineşte cele patru funcţii ale unei ideologii: de explicare, de evaluare, de orientare şi program.
În România nu prea avem programe doctrinare sau lucrări de ideologie conservatoare. Mai adecvat se poate vorbi de o anumită orientare ideologică decât de un sistem închegat de principii şi teze fundamentale. Ideologia conservatoare românească încearcă să se adapteze, pe de o parte, şi să răspundă, pe de altă parte, la întrebările care se ridicau cu privire la modul şi ritmul de modernizare al României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Putem enumera personalităţi care au ilustrat gândirea conservatoare românească: Mihai Eminescu în gândirea politică, Titu Maiorescu în cultură, P.P. Carp în activitatea politică, Constantin Rădulescu-Motru în filosofie politică, Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, Barbu şi Lascăr Catargiu, Aurel Popovici. A fost o reacţie la transformările bruşte care erau aduse societăţii româneşti, la acele legi care erau introduse în România după ce, în prealabil, fuseseră traduse seara din limba franceză.
Cu tot abuzul care s-a făcut şi se face cu termenul de conservator în limbajul politic, cu toate că întâlnim pe eşichierul politic intern şi extern partide care se declară conservatoare sau, chiar mai interesant, partide ce-şi schimbă titulatura în “Conservator” după ce anterior erau de stânga sau de centru, trebuie să nu uităm fondul său intim ce nu poate fi alterat de diferite interpretări sau interese conjuncturale.
