Recunoaşterea suveranităţii statului este o condiţie fundamentală pentru existenţa sa ca subiect de drept internaţional, dar nu însă şi suficientă. Suveranitatea statului trebuie să aibă o existenţă „de jure” completată cu cea „de facto”. „Slaba guvernare subminează principiul suveranităţii, pe baza căruia s-a constituit ordinea internaţională post-westfaliană. Iar acest lucru se întâmplă pentru că problemele pe care le generează statele slabe pentru ele însele şi pentru altele măresc enorm probabilitatea ca altcineva din sistemul internaţional să caute să intervină în afacerile lor, împotriva voinţei lor pentru a rezolva problemele cu forţa.
Termenul „slab” se referă la „forţa” statului, nu la anvergura acestuia, ca să folosim terminologia dezvoltată anterior, desemnând o lipsă a capacităţii instituţionale de implementare şi aplicare a politicilor, adeseori determinaţi de lipsa de legitimitate a sistemului politic luat ca întreg” (Francis Fukuyama, Ordinea mondială în sec. XXI, Editura Antet XX Press, 2004).
Problema pe care o ridică F. Fukuyama ni se pare deosebit de importantă pentru actualitatea noţiunii de suveranitate. În genere, politica mondială mai ales după cel de-al doilea război mondial, a fost aceea de a slăbi statul. Slăbirea statului nu poate avea decât urmări dezastruoase pentru existenţa sa pe planul relaţiilor internaţionale. „În secolul XX multe state erau prea puternice: tiranizau populaţia şi comiteau acte de agresiune împotriva vecinilor. Cele care nu erau dictaturi stânjeneau totuşi dezvoltarea economică şi acumulau o diversitate de disfuncţii şi ineficienţe cauzate de anvergura excesivă a statului…
Pentru perioada de după 11 septembrie, principala problemă a politicii globale nu va mai fi aceea de a găsi modalităţi de restrângere a suveranităţii, ci de a o construi.”
Contestarea suveranităţii porneşte de la contestarea rolului statului. Secolul XX a fost şi cel al controverselor cu privire la dimensiunile şi puterea de stat. Puterea statului, începând cu primul stat liber din lume, Marea Britanie, nu era extrem de mare, în afara domeniului militar, unde era aproape totală. Ordinea liberală a lumii, întemeiată pe această concepţie de rol scăzut al statului, a fost înlocuită de omenire ca urmare a numeroaselor crize, convulsii interne, revoluţii, lovituri de stat şi, în mod deosebit, a războaielor.
Contradicţiile dezvoltării umanităţii au dus la apariţia statelor totalitare care încercau să subordoneze totul scopurilor lor politice. Se cunosc variantele acestui tip de stat totalitar în extrema dreaptă a acestui experiment din Germania, Italia şi Japonia prăbuşite după cel de-al doilea război mondial şi în cealaltă variantă a extremei stângi, state destrămate sub greutatea propriilor contradicţii, o dată cu căderea „Cortinei de fier” în anul 1989.
În ţările netotalitare se constată o creştere substanţială a rolului statului, incluzând practic toate democraţiile din cursul primilor optzeci de ani ai secolului XX. Ineficienţa şi consecinţele neprevăzute pe care le-au determinat, coroborate cu interesele marilor monopoluri au determinat revenirea ideilor liberale, astfel încât politica anilor 1980 şi 1990 s-a caracterizat prin încercări de a stopa şi chiar a inversa dezvoltarea sectoarelor de stat.
Acţiunile de reducere a rolului şi funcţiilor statului au fost puternic stimulate de prăbuşirea celei mai extreme forme de etatism, comunismul. Unii au încercat să pună chiar semnul egalităţii între totalitarism şi statul modern al asistenţei sociale.
O puternică influenţă privind reducerea forţei statului a venit din partea instituţiilor financiare internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială, care prin măsurile luate au diminuat considerabil intervenţia statului în afacerile economice.
Erodarea puterii statului duce inevitabil la erodarea suveranităţii. Suveranitatea statelor nu se poate consolida prin acţiuni de descurajare şi limitare, prin măsuri de violare a suveranităţii altor state. Experimentele din Somalia, Haiti, Cambodgia, Balcani şi alte locuri au generat numeroase discuţii contradictorii despre intervenţionismul extern.
Problema capacităţii statului de a fi suveran se poate pune şi sub alţi termeni. Astfel, intervenţiile umanitare au fost făcute, într-o serie de opinii oficiale sau mai puţin oficiale, întrucât modelul westfalian constituit pe principiul legitimităţii nu mai putea fi o realitate în viaţa internaţională de care să se ţină seama. Prăbuşirea comunismului a antrenat un consens mult mai amplu în cadrul societăţii internaţionale în privinţa principiilor legitimităţii politice şi a drepturilor omului. Deţinătorului puterii „de facto” dintr-o ţară nu-i mai puteau fi recunoscute automat suveranitatea şi legitimitatea puterii în orice condiţii. Acest lucru s-a putut întâmpla în Somalia sau Afganistan, state care au căzut sub domnia bunului plac al unor comandanţi militari şi nu mai puteau fi recunoscute ca state suverane. Pe de altă parte, dictatori şi lideri precum Ceauşescu, Miloşevici, Todor Jivkov, Saddam Hussein etc., care încălcau drepturile omului, nu se mai puteau ascunde după principiul suveranităţii pentru a se proteja. Crimele comise de ei şi de puterea lor împotriva umanităţii au legitimat puterile din afară care nu aveau numai dreptul, dar şi obligaţia de a interveni.
Pe de altă parte statele slabe şi falite ale lumii nu mai puteau ridica pretenţii la suveranitate în faţa comunităţii internaţionale. O coaliţie largă de ţări europene, Australia, Noua Zeelandă şi Japonia, având ca vârf de lance puterea militară a SUA au intervenit în ţări ca Somalia, Cambodgia, Bosnia, Kosovo, Timorul de Est, Afganistan sau Irak. În asemenea ţări suveranitatea încetase de a mai exista, iar funcţiile de guvernare de acolo trebuiau înlăturate. Datoria pe mai departe a ţărilor de intervenţie a fost predarea suveranităţii guvernelor democratice noi, pe care au reuşit să le instaleze şi să le consolideze.
O altă problemă deosebit de importantă ce se poate ridica aici este aceea că o suveranitate slabă a unui stat slab şi falimentar poate genera ameninţări de securitate şi pace asupra întregii planete, ducând automat la punerea în primejdie a suveranităţii altor state. O guvernare slabă poate crea la un moment dat ameninţări de securitate sub forma teroriştilor înarmaţi, inclusiv cu armament de distrugere în masă.
Specialiştii în domeniu au încercat să facă o separaţie între intervenţiile externe făcute cu scopul protejării drepturilor omului şi intervenţiile destinate să prevină ameninţări teroriste, avansând ideea că numai ultimele ar avea legitimitate pentru violarea suveranităţii. De cele mai multe ori, acţiunile implică ambele variante prezentate. Practica demonstrează că guvernele totalitare care comit încălcări ale drepturilor omului îşi ameninţă frecvent şi vecinii, sau nu sunt în măsură să se opună unor asemenea ameninţări sau susţin sub diferite forme elementele teroriste.
Într-o asemenea interpretare intervenţia forţelor militare conduse de SUA în Irak poate fi privită cu argumente pro şi contra. În primul rând ar putea fi analizată concepţia politico-militară strategică „a loviturii preventive”, adică de a lovi adversarul acolo unde interesele o impun, inclusiv în afara teritoriului naţional propriu. Problema este mult mai complexă decât pare la prima vedere şi este analizată în detaliu de analiştii politico-militari sau strategii militari. Din punct de vedere al dreptului internaţional, problema se pune de a şti dacă intervenţia din Irak a fost sau nu legitimă.
Revenind la problema pusă în discuţie trebuie spus că posibilităţile de a descuraja o ameninţare veritabilă la adresa păcii din partea Bagdadului nu a fost suficient de bine planificată, în toate detaliile, iar administraţia SUA se pare că a exacerbat pericolul prezentat de Irak, mai ales privind stocul de armament nuclear, care se presupunea că este deţinut de această ţară.
Problema esenţială care se pune în prezent, atât pentru Irak, cât şi pentru Afganistan (şi nu numai pentru aceste două state, cazul poate fi extins şi la Liban, Siria sau Iran), se poate formula astfel: existenţa armamentului letal şi mai ales a celui de nimicire în masă, în mâinile unor persoane şi organizaţii nestatale, asupra cărora nu există nici un control intern sau internaţional este o problemă foarte gravă la adresa securităţii internaţionale şi este interzisă de normele de drept internaţional. Principiul suveranităţii statului nu poate fi niciodată suficient pentru a proteja o ţară care adăposteşte o ameninţare de acest gen. Legitimitatea poate fi invocată atât pentru statul care este implicat în acţiunile acestor forţe teroriste, cât şi pentru statul care, fiind slab, nu se poate opune unor asemenea forţe.
Situaţia însă nu este chiar aşa de simplă. Delimitarea de mai sus nu poate fi atât de categorică, iar probele aduse şi într-un caz, şi în altul sunt foarte greu de obţinut şi de administrat. Astfel, intervenţia externă, mai mult sau mai puţin precipitată, pentru a prelua guvernarea, în scopul predării acesteia unui alt guvern local instalat democratic şi considerat de forţele de intervenţie capabil să elimine asemenea ameninţări şi să le prevină ni se pare legitimă şi binevenită.
Iată de ce problema construirii suveranităţii statelor apare ca fiind de maximă necesitate şi actualitate. Pentru a putea să fie suverane, statele slabe trebuie reconstruite atât în ce priveşte regimul politic, puterea lor de stat, cât şi instituţiile cu care trebuie să-şi îndeplinească funcţiile pe plan intern şi internaţional.
Procesul de reconstruire a statelor, a suveranităţii acestora se impune cel puţin pe următoarele planuri:
l reconstruirea societăţilor marcate de conflicte armate, sfâşiate şi secătuite de războaie;
l integrarea în comunitatea democratică internaţională a fostelor ţări socialiste;
l eliminarea zonelor fertile terorismului;
l acordarea de şanse egale ţărilor sărace ale lumii de a se dezvolta politic şi economic;
Reconstrucţia suveranităţii statelor se poate face în mai multe etape.
În primul rând, este vorba de reconstrucţia statelor post-conflict care se aplică acelor state cu o suveranitate inexistentă precum Afganistan, Somalia sau Kosovo. În aceste state autoritatea de stat este total prăbuşită şi trebuie refăcută de la zero. Suveranitatea acestor state se obţine în primul rând prin asigurarea pe termen scurt a stabilităţii, prin infuzie de forţe de securitate militare, poliţieneşti, umanitare, asistenţă pentru refacere economică etc.
În al doilea rând, pentru state ca Bosnia sau Irak, unde stabilitatea puterii este cât de cât prezentă, problema creării instituţiilor, a aparatului statal de tip democratic capătă cea mai mare importanţă. Statul trebuie să facă faţă funcţiilor sale pe măsura retragerii forţelor străine, iar pe plan extern să se poată impune ca un subiect de drept internaţional activ, independent şi suveran.
În al treilea rând, se impun măsuri de ajutorare a statelor slabe, unde autoritatea de stat există într-o formă rezonabilă, dar nu pot îndeplini anumite politici democratice cum ar fi în domeniul proprietăţii, învăţământului, culturii etc.
În al patrulea rând, se impune finalizarea cât mai urgentă a tranziţiei fostelor ţări socialiste, transformarea lor în state democratice şi integrarea lor în lumea civilizată a democraţiilor de tip occidental.
Afganistanul şi Irakul sunt provocări la adresa suveranităţii statelor, a păcii şi securităţii internaţionale de un ordin mai special. Istoria Afganistanului demonstrează ca această ţară nu a fost niciodată un stat modern. Reconstruirea statului afgan a trebuit să înceapă cu temelia. Dimpotrivă, Irakul era o ţară mult mai evoluată, cu resurse incomparabil mai mari, atât de ordin material, cât şi uman. După război, instituţiile statului totalitar au fost desfiinţate; capacităţile administrative improvizate nu au reuşit să stopeze jaful, dezordinea şi luptele fraticide. La fel ca şi în cazul Germaniei, Italiei sau Japoniei postbelice, precum şi al multor regiuni postcomuniste, reconstruirea Irakului în sensul refacerii suveranităţii sale se dovedeşte un proces foarte greoi, complex şi contradictoriu. Practica ultimilor ani demonstrează că nici SUA şi nici comunitatea internaţională n-au avut prea mari succese în nici una din ţările destinate reconstrucţiei, în ce priveşte întărirea suveranităţii acestora. De aceea experienţa anilor 1990 în Somalia, Haiti, Cambodgia, Bosnia, Kosovo şi Timorul de Est ar trebui să fie interpretată cu toată exigenţa. Ce capacităţi de exercitare a suveranităţii are Bosnia, de exemplu, unde, după încheierea păcii de la Dayton, ţara continua să fie guvernată de oficiul ONU al Înalţilor Reprezentanţi în Bosnia şi Herţegovina? În această ţară nu au fost create instituţiile statului democratic, oficiul înalţilor reprezentanţi nu poate exprima o reală putere de stat în accepţiunea modernă. Cea mai mare parte a capabilităţilor administrative ale guvernului bosniac se află sub controlul experţilor internaţionali, nu încă într-ale funcţionarilor civili locali, cum ar fi fost firesc.
Nu putem însă decreta că toate intervenţiile din afară au avut numai urmări negative. Succesul construirii naţiunilor suverane este nsă un proces mai îndelungat decât s-a prevăzut iniţial, şi foarte complex.
