Ultimul test nuclear şi testele cu rachete balistice ale Coreei de Nord reprezintă o provocare majoră pentru scena politică internaţională şi mai ales pentru administraţia de la Washington. Ecuaţia este complicată de angajamentele de securitate ale SUA faţă de Coreea de Sud şi Japonia, ţări direct ameninţate de noile evoluţii.
Testul poate avea două semnificaţii posibile – fie reprezintă o dovadă a determinării regimului de a rezista presiunilor crescânde ale comunităţii internaţionale, fie o metodă de a îndepărta opinia publică internaţională de la problemele interne grave ale acestei ţări (fie că discutăm de problemele populaţiei, continua dorinţă a regimului politic de a-şi căuta legitimitatea şi nu în ultimul rând problema succesorului lui Kim Jong Il).
Pentru SUA acest test a apărut într-o perioadă dificilă – administraţia americană este împotmolită în două conflicte, unde situaţia este departe de a fi stabilă, evoluţia din Pakistan este sub semnul întrebării, existând pericolul taliban, şi nu în ultimul rând dosarul iranian. Întreaga panoplie a evenimentelor indică necesitatea unei reacţii mai ferme a administraţiei Obama. Acest test reprezintă prima încercare mai dură pentru noua administraţie de la Washington, iar viitoarele poziţii pot determina reacţii în lanţ greu de prevăzut.
Testul din luna mai reprezintă o lovitură brutală dată procesului de neproliferare a armelor de distrugere în masă, iar existenţa unor speculaţii privind posibila cooperare în domeniul nuclear între Siria, Iran şi Coreea de Nord adaugă un spor de tensiune. SUA vor trebui să conteze pe sprijinul Chinei în această problemă delicată, pentru că este evident faptul că nimeni nu-şi doreşte un stat autoritar dotat cu arme nucleare şi scăpat de sub controlul comunităţii internaţionale. Rolul Chinei ca mediator este relevant, iar poziţia Beijingului poate avea un impact major asupra securităţii regionale.
Negocieri eşuate şi opţiuni
Coreea de Nord are o reputaţie negativă în ceea ce priveşte încălcarea acordurilor şi înţelegerilor la care a luat parte, iar ultimele evenimente nu vin decât să confirme această atitudine de 60 de ani a regimului de la Phenian. Coreea de Nord foloseşte acelaşi tip de negocieri, la intervale diferite de timp, dar scopurile acestora au o miză din ce în ce mai mare. Trebuie să ne amintim faptul că recent Coreea de Nord şantaja Statele Unite ale Americii cu redeschiderea centralei atomice de la Yongbyon – în cazul în care Phenianul nu era retras de pe lista capitalelor ce sprijină terorismul internaţional. Negocierile au reprezentat un punct slab al administraţiei americane, iar recunoaşterea eşecului ar putea reprezenta un prim pas. Agenda regimului politic de la Phenian a rămas neschimbată, acceptându-se doar o serie de aparente compromisuri, necesare câştigării de puncte importante în cadrul negocierilor. Cea mai slabă verigă a negocierilor în şase părţi o reprezintă însăşi speranţa că se va reuşi prin aceste metode convingerea Coreei de Nord de a renunţa la programul său nuclear, dar deceniile trecute sunt martorele faptului că regimul politic nord-corean nu este pregătit să facă o cotitură majoră în strategiile sale. Un alt punct slab al negocierilor în şase părţi este concentrarea pe armele nucleare ale Coreei de Nord şi ignorarea capitolului rezervat armelor chimice şi biologice, rachetelor balistice precum şi forţelor convenţionale, rezultatul fiind unul extrem de clar – menţinerea Coreei de Sud într-un joc de şah continuu cu rezultate imposibil de prevăzut. Se poate spune că şi la capitolul de negocieri asupra arsenalului nuclear există câteva slăbiciuni ce constau în limitarea negocierilor la chestiunea plutoniului şi ruta acestuia şi dezvoltarea unei obsesii faţă de complexul nuclear de la Yongbyon.
Care sunt opţiunile? Un rezultat acceptabil ar putea fi obţinut prin eliminarea regimului politic de la Phenian şi reunificarea peninsului Coreea. Atingerea acestui obiectiv este posibilă printr-o atitudine mai fermă a SUA, prin intermediul sugrumării exportului şi importului de armament şi de componente ale armelor de distrugere în masă, limitarea accesului Coreei de Nord la pieţele financiare externe. Cheia totuşi rămâne la China, iar realitatea dovedeşte faptul că această ţară a dorit o Coree divizată – SUA vor trebui să conlucreze cu Republica Populară Chineză pentru a schimba optica în ceea ce priveşte Coreea. Statele Unite ale Americii vor trebui să asigure China de sprijinul lor în rezolvarea eventualelor probleme umanitare din Coreea de Nord, în cazul căderii regimului politic, pentru a limita un eventual exod de populaţie spre China. Există şi alte opţiuni. China depinde de o relaţie bună cu Statele Unite ale Americii, iar punerea în balanţa bilaterală a dosarului corean reprezintă un punct de sprijin pentru partea americană. Statele Unite trebuie să convingă atât China, cât şi alti jucători regionali de avantajele unei Corei unificate, atât din punct de vedere economic (partea de nord ar necesita investiţii masive de capital), cât şi pentru stabilitatea politică a regiunii.
O agendă de parcurs posibilă a Statelor Unite ale Americii ar putea arăta astfel:
Forjarea unei cooperări constructive dintre China şi SUA în acest caz.
Coordonarea proactivă a alianţelor SUA-Coreea de Sud şi SUA-Japonia.
Folosirea de mecanisme cauzatoare de schimbări tectonice în Coreea de Nord.
O atitudine mai fermă a Consiliului de Securitate al ONU.
