Părerea mea este că trebuie să existe o anumită mişcare, anumite maniere politice pe care femeile să le aibă în ansamblu, urmând ca fiecare să urmeze o strategie proprie. Dar, deocamdată femeile au nevoie să se simtă femei şi, dincolo de toate înclinaţiile politice şi opţiunile politice, este evident că trebuie depăşit un prag în politica românească şi pentru aceasta este nevoie de solidaritate. Pe de altă parte, eu cred că e vorba şi de educaţie pentru că femeile au ele însele foarte puţină încredere în alte femei.
În România postdecembristă, politica pare a aparţine în exclusivitate bărbaţilor, prezenţa feminină fiind foarte redusă. De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?
Eu cred că, într-un anume fel, femeile au ratat o şansă pe care au avut-o imediat după revoluţia din decembrie 1989, dar având în vedere circumstanţele acelor timpuri, cred că era greu să fie altfel. După revoluţie, imediat, practic România a fost marcată de ideea Elenei Ceauşescu, Elena Ceauşescu care s-a aflat în topul politicii româneşti, care a dominat de fapt viaţa politică românească a ultimului deceniu înainte de 1989. Ea a fost asemuită cu un geniu al răului, tot ce făcea rău Ceauşescu era pus pe seama influenţei sale nefaste. Acest fapt a blocat accesul multor femei, în primul rând pentru că le-a descurajat să se mai implice în politică. Nu ştiu dacă a fost deliberat sau nu, însă efectul acesta a fost. Dar eu cred că nu mai poate fi utilizat la nesfârşit acest mit al Elenei Ceauşescu pentru a diminua prezenţa femeilor în viaţa politică.
Pe de altă parte, mediul politic postrevoluţionar a fost unul foarte agresiv, care nu a încurajat deloc participarea feminină la viaţa politică. Dacă vă amintiţi, existau la un moment dat, în România, 200 de partide politice. Nici unul dintre acestea nu avea la conducere o femeie. Nici în prezent însă nu există un partid politiccondus de o femeie. Însă, în toţi aceşti ani, femeile au jucat rol de sprijin şi au existat în viaţa politică, dar nu ca lideri.
Da abia în ultimii ani această mişcare feministă începe să capete contur, şi îşi face loc foarte greu pentru că societatea românească actuală este o societate patriarhală, iar patriarhatul este în egală măsură susţinut de bărbaţi şi femei. Acestea din urmă nu vor să participe la viaţa politică, nu votează pentru alte femei (dacă au de ales între o femeie şi un bărbat vor prefera să voteze pentru bărbat – există o serie întreagă de statistici în acest sens) şi asta ar fi o reprezentare doar din punct de vedere politic a patriarhatului.
Aşa cum spuneam, a apărut mişcarea feministă, iar noi, cei care ne implicăm în ea, avem toate condiţiile necesare: legislaţie, instituţii, programe de sprijin ale societăţii civile, dar indiferent cât de favorabile ar fi condiţiile, echilibrarea societăţii nu poate fi realizată dacă femeile însele nu acceptă să se transforme. Indiferenţa femeilor faţă de politică reprezintă astăzi principalul aliat al bărbaţilor în această înlăturare, ca să spun aşa, tacită a femeilor.
România este dominată de spiritual latin. Credeţi că misoginismul specific latin a ţinut femeia departe de scena politică?
Nu cred că acest fenomen ţine neapărat de misoginism. Desigur că există anumite tradiţii care nu sunt foarte favorabile femeilor însă, aşa cum spuneam, femeile însele sunt cele care, nu numai la noi, ci în multe părţi din lume, sunt mai puţin interesate de politică şi chiar îi ajută pe bărbaţi să le dea la o parte. Sunt foarte bucuroasă că pot aminti exemplul Spaniei, care, ţară- latină fiind, are în noul guvern un număr egal de bărbaţi şi femei, fiind al doilea guvern, din Europa, ca prezenţă feminină în guvern, după Suedia. Nordicii au în general o tradiţie a prezenţei feminine în politică, însă desigur, pentru noi o prezenţă similară este un deziderat foarte îndepărtat. Important este însă faptul că se fac paşi în acest sens.
Care credeţi că sunt calităţile care recomandă o femeie pentru o funcţie politică?
În primul rand cred că o femeie poate aduce un alt stil în politică. Şi eu cred că România are nevoie, realmente, de un alt stil. Părerea mea este că societatea românească acum se confruntă cu probleme sociale iar femeile sunt cele care pot să răspundă cel mai bine acestor probleme. Pe de altă parte, există o necesitate ca femeile să se afirme în spaţiul public al României şi eu cred că vocea lor n-ar trebui ignorată, pentru că reprezintă jumătate din populaţie. Ele înţeleg mai bine problemele sociale, şi pot să promoveze modalităţi de soluţionare a acestora.Pe de altă parte, femeile au într-adevăr calităţile particulare care le recomandă: sunt responsabile, muncitoare, se pregătesc în tot ceea ce fac şi pe de altă parte au această latură care ar putea aduce ceva mult mai uman, ceea ce la ora actuală lipseşte, în general, politicii româneşti.
Spre deosebire de mulţi bărbaţi politici, aţi dat dovadă de multă fidelitate, rămânând în acelaşi partid, chiar atunci când acesta s-a aflat în opoziţie. Pe lângă alte atribute, este fidelitatea una din calităţile care netezeşte drumul spre accederea într-o funcţie la vârf?
Sigur că fidelitatea este şi ea una din calităţile care reprezintă femeile, pentru că ele sunt mai puţin înclinate să sară dintr-o barcă în alta; atunci când aderă la ceva, aderă pentru că se ataşează de nişte valori şi idei de la care abdică destul de greu. Eu nu vreau să acuz bărbaţii, dar ei sunt înclinaţi, mai curând, spre rezultatele imediate şi atunci nu se leagă neapărat de nişte valori. Câtă vreme, la o femeie, ataşamentul este mult mai stabil.
Se ştie că în politică femeile vin cu anumite atuuri specifice genului. Au o anumită etică a grijii care se opune perspectivei concurenţiale masculine. Este nevoie, în România, la acest moment, de o asemenea abordare?
Părerea mea este că trebuie să existe o anumită mişcare, anumite maniere politice pe care femeile să le aibă în ansamblu, urmând ca fiecare să urmeze o strategie proprie. Dar, deocamdată femeile au nevoie să se simtă femei şi, dincolo de toate înclinaţiile politice şi opţiunile politice, este evident că trebuie depăşit un prag în politica românească şi pentru aceasta este nevoie de solidaritate. Pe de altă parte, eu cred că e vorba şi de educaţie pentru că femeile au ele însele foarte puţină încredere în alte femei. E mai greu să convingi bărbaţii că pot fi conduşi de femei, atunci când ele însele nu acceptă acest lucru.
Revenind la întrebare, nu, nu cred că este nevoie, pentru a reuşi, să adopţi ca femeie armele bărbaţilor.
Credeţi că este nevoie de acţiuni afirmative pentru femei în politică, sau că în acest domeniu trebuie să răzbată doar acele femei dispuse să lupte cu armele bărbaţilor?
Pentru femeie este şi mult mai greu, deci întotdeauna un bărbat poate avea viaţă de familie şi viaţă politică fără să-l deranjeze foarte tare. Femeia trebuie să sacrifice întotdeauna ceva: fie viaţa personală, fie cariera politică
Pe de altă parte se vede deja amprenta acestui an electoral printr-o agresivitate sporită care pe femei le descurajează foarte mult, preferând să se lase păgubaşe decât să adopte un astfel de stil. În România, mai ales în timpul campaniei, bărbaţii apelează mai degrabă la blamarea concurenţilor, o manieră pe care femeile nu o agrează, preferând mai degrabă să propună un proiect de viitor. Desigur că este o modalitate mai puţin savuroasă pentru public şi coroborată cu faptul că femeile sunt mai puţin dispuse să se preteze la jocul masculin de care aminteam, dă o altă posibilă explicaţie pentru succesul limitat al femeilor în viaţa politică.
Consilierul Prezidenţial Corina Creţu a avut o strategie personală pentru accesul în politica la vârf?
În ceea ce mă priveşte, nu am avut o strategie personală, pentru că nici nu mi-am propus să acced în politica la vârf. După cum ştiţi, eu am fost ziaristă, am venit la Palatul Cotroceni în 1993 când, profesional vorbind, am crezut că pot să fac o treabă bună, că îl pot ajuta pe domnul Preşedinte. Am intrat efectiv în politică în noiembrie 1996, când m-am înscris în PDSR într-un moment greu al existenţei partidului, dar în care, deşi avea mai puţine resurse, exista o solidaritate mult mai mare între noi. Iar ascensiunea mea în partid a fost relativ uşoară, pot să spun că am avut noroc. Pur şi simplu aşa a fost să fie, în consecinţă îmi este greu să vorbesc de o strategie personală.
Sunteţi un model de succes pentru femeile care vor să intre în politică. Ce sfaturi aveţi pentru acestea?
Sper ca ceea ce am făcut eu în toţi aceşti ani să încurajeze şi alte femei, în special pe cele tinere. Este un semn că se poate, pentru că nici eu nu am crezut, acum 11 ani, că voi ajunge în poziţia de consilier prezidenţial. Dar am avansat încet, încet şi am constatat că se pot face lucruri mari cu paşi mici. Nu sunt adepta cuceririi peste noapte a unor funcţii importante (eu am început ca expert şi am trecut prin toate fazele), în fiecare zi câştigi puţină experienţă, iar mie mi-a fost de un real folos faptul că am parcurs toate etapele.
Sfatul meu pentru femei este, în primul rând, să se implice în viaţa politică şi să nu rămână pasive, în al doilea rând, să privească femeile care acced în politica de vârf cu mai multă îngăduinţă. Nu numai bărbaţii pot face ceva pentru societatea românească, ci şi femeile pot să contribuie la ameliorarea vieţii oamenilor.
Eu sper ca, încetul cu încetul să putem face ceva pentru oameni în general, pentru că scopul unei mişcări feministe nu este de a promova femeile în politică, ci pur şi simplu de a valorifica tot ce are societatea la ora actuală, pentru că nu este normal ca o societate să funcţioneze la jumătate din capacitatea ei.
