Cristian Pîrvulescu, preşedintele Pro-Democraţia: “În contextul constituţional şi politic actual, subiectul alegerilor anticipate rămâne doar o ipoteză de lucru.”
Domnule Cristian Pîrvulescu, sunteţi o voce marcantă a societăţii civile româneşti, care în timpul campaniei electorale a atras atenţia asupra posibilităţii fraudării alegerilor. Dacă România trebuie să organizeze, până cel târziu la 31 decembrie 2007, alegeri directe pentru cele 35 de locuri în Parlamentul European, cum va trebui să fie codul electoral?
Dacă partidele parlamentare nu au manifestat interesul pentru, şi în viitorul previzibil nu par a intenţiona să promoveze, o reformă reală a legislaţiei şi sistemului electoral, iar nu doar acţiuni propagandistice fără finalitate, contextul internaţional, inclusiv integrarea europeană, creează premise favorabile introducerii codului electoral. Pe de o parte, raportul OSCE/ODIHR privind alegerile parlamentare şi prezidenţiale româneşti din 2004, dat publicităţii pe 14 februarie, evidenţiază slăbiciunile structurale ale legislaţiei româneşti în domeniu şi propune 37 de modificări, între care cea mai importantă priveşte chiar introducerea codului electoral. Pe de altă parte, articolul 20 al Tratatului de aderare la UE impune organizarea unor alegeri directe pentru Parlamentul european până la 31 decembrie 2007. Cum legislaţia românească pentru alegerile europene nu există, dezbaterea legată de această temă facilitează relansarea reformei electorale. Prima etapă a acesteia ar trebui să constea în asocierea întregii legislaţii electorale, inclusiv pentru Parlamentul european, într-un Cod electoral, pentru a asigura condiţiile unor alegeri libere şi corecte. Schimbarea sistemului electoral, care nu are partizani autentici în conducerile partidelor parlamentare, dar este susţinută de marea majoritate a românilor (70% în sondajele de opinie din 2004), se va realiza doar dacă presiunile publice vor fi focalizate. În 2003-2004 partidele parlamentare au reuşit să blocheze, prin temporizare, reforma electorală.
Recent aţi avut prima înfăţişare la tribunal în cazul PSD-Coaliţia pentru un Parlament Curat. Cum e în postura de acuzat?
Nu există un proces al PSD împotriva Coaliţiei pentru un Parlament Curat, ci doar acţiuni individuale, cu caracter personal, ale unor reprezentanţi ai fostului partid de guvernământ (Nicolae Văcăroiu, Ioan Mircea Paşcu, Dan Nica, Ioan Talpeş, Octavian Ştireanu). Deja în câteva procese soluţiile au fost date împotriva celor ce au declanşat în noiembrie 2004 procedurile judiciare. Judecătorii au relevat că acţiunile în justiţie privind interzicerea prin ordonanţă preşedinţială a distribuirii broşurilor Coaliţiei pentru un Parlament Curat încalcă dreptul la liberă exprimare garantat prin Constituţie. Gândite ca acţiuni de intimidare, atât a membrilor Coaliţiei, care, acţionând din bună-credinţă, considerau că viitorii parlamentari trebuiau să răspundă suspiciunilor publice privind utilizarea poziţiilor de decizie în interes personal sau de grup, cât mai ales pentru a timora spiritul critic al simplilor cetăţeni. În ceea ce mă priveşte, sunt optimist în privinţa evoluţiei proceselor, ştiind că legislaţia românească, dar şi jurisprudenţa europeană apără libertatea de exprimare şi protejează acest gen de acţiuni ce vizează creşterea integrităţii publice.
Referitor la Coaliţia pentru un Parlament Curat, Cozmin Guşă spunea despre Radu Berceanu, posibil viitor vicepremier în locul lui Adriean Videanu, că a scăpat cu greu de”listaruşinii”. Cum se face că a “scăpat”?
Informaţiile relevante privind candidaţii plasaţi pe locuri eligibile pe listele partidelor importante pentru Parlament au fost preluate din presa centrală sau locală. A existat o echipă de 40 de jurnalişti care au realizat documentarea şi au propus introducerea persoanelor pe listă. Se pare că în acest caz informaţiile nu au fost de natură să conducă la plasarea candidatului pe listele coaliţiei.
În timpul campaniei electorale, PD şi PNL şi-au anunţat intenţia de a fuziona, dar, după ce au preluat puterea, această decizie a fost amânată. Credeţi că există într-adevărintenţia ca cele două partide să fuzioneze?
Apariţia Alianţei D.A., succesul său de la alegerile locale, iar apoi rezultatul de la parlamentare au confirmat tendinţa de bipolarizare a vieţii politice. Această situaţie a transformat ideea fuziunii dintre PD şi PNL dintr-o propunere excentrică într-un obiectiv realizabil.
Dificultăţile practice şi organizatorice ale fuziunii nu pot fi însă neglijate. Cultura organizaţională a celor două partide este diferită, iar PD, după ce tocmai a depăşit examenul electoral, probând capacitatea organizaţională, nu poate proceda la o dizolvare rapidă, fie chiar şi într-un nou partid, a filialelor sale. Pe de altă parte, fuziunea rapidă readuce în discuţie şi formarea în circumstanţe electorale a CDR înaintea alegerilor locale din 1992. Improvizaţiile procesului de constituire de atunci au viciat întregul eşafodaj şi au contribuit la dispariţia acestei alianţe. Apariţia unui nou partid este o experienţă organizatorică dificilă şi riscantă. O parte a succesului Alianţei D.A. s-a datorat supleţei celor două partide componente. Cu o talie mai mică, cu o structură mai elastică, dar fără o ideologie precizată, cele două partide au rezistat perioadei de opoziţie. O nouă structură mult mai arborescentă după fuziune va reduce libertatea de mişcare.
Congresul PNL din 4-5 februarie a marcat încheierea primei etape a noului ciclu politic şi a dat dimensiunea interesului real faţă de fuziune. Dacă iniţial congresul PNL urma să asigure succesiunea la preşedinţie a lui Theodor Stolojan şi să confirme poziţia de lider a lui Călin Popescu Tăriceanu, evoluţiile politice au schimbat radical situaţia. Deciziile strategice ale acestui congres vor influenţa configuraţia viitoare a guvernării, relaţiile dintre guvern şi preşedinţie, dar mai ales reconfigurarea spaţiului politic intern. Dilema la care va trebui să răspundă în lunile următoare Călin Popescu Tăriceanu vizează poziţia sa: îşi va asuma primul ministru rolul incomod de reformator al vieţii politice româneşti sau se va mulţumi să ocupe relativ confortabil o poziţie de putere destul de instabilă dacă ţinem seama că, în afara lui Mircea Ionescu Quintus, nici un preşedinte al partidului nu a reuşit sa reziste un ciclu întreg. De aceea, prin plasarea congresului la începutul lunii februarie 2005, PNL şi-a asumat responsabilitatea unui eventual eşec al fuziunii.
Atât PSD, cât şi PD vor reacţiona la tendinţele politice pe care congresul PNL le-a conturat. Pentru prima dată după 1990, PNL se află în postura neobişnuită de partid mare, deşi strategia tradiţională a liderilor săi până la Theodor Stolojan viza mai degrabă configurarea unui partid suplu cu un electorat de 10% şi o pondere parlamentară de maxim 15%, dar cu un potenţial de influenţă ce-l va plasa permanent în proximitatea deciziilor, dacă nu a guvernării. Puşi în faţa fuziunii, liberalii sunt obligaţi să-şi definească poziţia activă faţă de reforma politică.
Cele trei luni ce despart congresul PNL de congresul PD lasă democraţilor posibilitatea de a se adapta contextului, dar şi de a reconfigura zonele de influenţă. Dacă în PNL Călin Popescu Tăriceanu este beneficiarul lunii de miere guvernamentale, devenind fără dificultăţi preşedinte, în PD competiţia internă pentru definirea centrilor de putere în epoca post-Băsescu este în plină desfăşurare.
În cazul unei rupturi între formaţiunile politice ale coaliţiei de guvernare care vor fi, în opinia dumneavoastră, schemele de alianţă pe scena politică românească?
Orice strategie de redefinire a coaliţiilor parlamentare şi guvernamentale depinde de stabilitatea PSD. Câtă vreme PSD nu-şi găseşte echilibrul intern, nici o altă alianţă politică la nivel parlamentar nu va fi posibilă.
Imediat după instalarea la putere, atât Traian Băsescu, cât şi Tăriceanu au anunţat că vor fi alegeri anticipate, singurul lucru asupra căruia cei doi lideri au opinii diferite fiind momentul desfăşurării lor. Domnule Pârvulescu, vor fi alegeri anticipate?
În contextul constituţional şi politic actual, subiectul alegerilor anticipate rămâne doar o ipoteză de lucru. Preşedintele nu poate decât să introducă tema pe agenda politică, dar nu poate genera fenomenul. Pe de altă parte, o majoritate care să basculeze guvernul este incertă din mai multe motive. În primul rand, partidele nu sunt interesate în acest moment de alegeri anticipate. În al doilea rând, dar în mod determinant, dincolo de interesele de partid, alegerile anticipate trebuie agreate de parlamentari şi este greu de presupus că aceştia ar vota astfel încât să contribuie la dizolvarea parlamentului câtă vreme este greu de presupus care vor fi consecinţele individuale ale unor noi alegeri. Foarte puţini parlamentari ar fi fericiţi să reia la doar câteva luni după o campanie dificilă şi costisitoare experienţa unor noi alegeri.
O dată cu intrarea în opoziţie a PSD, Adrian Năstase a primit de la unii colegi de partid o serie de “lovituri” care par a face parte dintr-un plan. I se pregăteşte lui Adrian Năstase ieşirea de pe scena politică?
Poziţia lui Adrian Năstase devenise fragilă încă din momentul acceptării candidaturii la alegerile prezidenţiale. Mizele personale ale acestei candidaturi au dat de altfel caracterul specific al campaniei electorale din 2004. În PSD se manifestă o acerbă luptă pentru dominaţie şi redistribuire a puterii. Grupurile regionale, care aşteptau protecţie din partea eşalonului central, sunt afectate de alternanţa la guvernare. Chiar dacă centrul real al puterii nu a fost încă afectat, interesele acestor grupuri sunt în multe cazuri periclitate. De aceea se încearcă limitarea daunelor. Dacă Adrian Năstase nu poate asigura aceste minime beneficii, va fi debarcat. Revenirea lui Ion Iliescu în PSD a dat ocazia relansării competiţiei pentru putere. Dacă Adrian Năstase va ocupa în urma congresului PSD poziţia de preşedinte executiv şi va coabita cu Ion Iliescu, poziţia sa va fi asigurată. Ion Iliescu nu mai poate exercita decât o influenţă personală, nedublată de deţinerea unei poziţii publice, astfel că puterea sa, niciodată efectivă în interiorul partidului, va fi doar aparentă. În spatele său se fac şi refac structuri de putere ce vor să se plaseze într-o poziţie favorabilă pentru momentul efectiv al succesiunii la liderul fondator.
Analizele noastre arată că, deşi PSD se află în opoziţie, are cele mai multe apariţii în presa scrisă, cel puţin la nivel local. Credeţi că acest lucru rezultă din dorinţa PSD sau presa are o obsesie pentru PSD?
Criza internă din PSD, care contrastează cu imaginea sa de partid hegemon relativ omogen pe care o avea până în decembrie 2004, atrage atenţia comentatorilor politici. Cel mai important partid politic ca dimensiune parlamentară şi ca influenţă locală nu se acomodează uşor la noul rol. Interesul pentru PSD este justificat, eventualul colaps sau scindarea acestui partid putând determina un grav dezechilibru al vieţii politice româneşti.
Tot în planul mass-media, monitorizarea noastră indică faptul că PNL şi PD au “dispărut” ca partide, ele manifestându-se ca alianţă aflată la guvernare, întrucât liderii celor două formaţiuni apar în presă ca lideri în exerciţiul puterii. Este aceasta o strategie de comunicare sau o lipsă de comunicare în relaţia cu presa, care s-ar putea să-i coste mai târziu?
Cred că situaţia variază în funcţie de moment. La începutul lunii februarie, congresul PNL a dominat mass-media, pentru ca apoi scurta criză produsă de grupul Iniţiativa 2003 să atragă atenţia asupra luptei pentru succesiune în PD. Centrate pe guvernare şi în această etapă pe distribuire a posturilor, cele două partide nu par a avea o strategie de comunicare clară. Între 2001 şi 2004, PSD s-a aflat într-o situaţie asemănătoare: guvernarea a acoperit partidul.
Interviu realizat de Virginia MIRCEA
