Acest articol prezintă cauzele care au determinat SUA şi Occidentul să decidă distrugerea sistemului economic socialist mondial ca o soluţie pentru ieşirea din cea de-a doua mare criză economică mondială a anilor 1970.
Distrugerea sistemului economic socialist mondial nu s-a terminat. Ea continuă.
Efectele crizei mondiale de la începutul anilor 1970 – criză mai profundă decât celelalte, care a debutat cu criza energiei provocată de cea a petrolului – au fost resimţite în primul rând de ţările capitaliste cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial. Rapiditatea generalizării şi agravării crizei petrolului în ţările capitaliste dezvoltate era accentuată de existenţa socialismului în general şi a celui din Estul şi Centrul Europei în special, care se manifesta ca un concurent şi care devenise un model, o altă cale de dezvoltare a societăţii umane şi a civilizaţiei. Socialismul se consolidase ca sistem mondial în ciuda acţiunilor doctrinei americane a Războiului Rece şi a acţiunilor subversive ale NATO îndreptate împotriva ţărilor socialiste ale Europei cu scopul de a le slăbi cooperarea şi coeziunea în cadrul CAER şi al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Sistemul mondial socialist reprezenta mai mult de 30% din populaţia lumii şi aproape 40% din producţia mondială de bunuri de consum. Ca durată istorică, în timp ce capitalismul a avut nevoie de aproape trei secole, socialismului i-a fost necesar numai o jumătate de secol pentru a înregistra ritmuri înalte de dezvoltare şi pentru a asigura emanciparea individului la nivel de mase.
Pentru ţările capitaliste cele mai dezvoltate se impunea deci, cu acuitate, în primul rând atenuarea efectelor negative ale crizei şi ieşirea din criză. Dar asta nu se putea face prin măsuri de austeritate asupra propriilor popoare, unde în 200 de ani se formase un segment destul de important al clasei de mijloc alcătuită din mici întreprinzători şi salariaţi. O politică de austeritate pe timp de pace ar fi redus consumul intern şi ar fi fost cu siguranţă respinsă şi contestată. Consecinţele pentru fragilele democraţii burgheze ale ţărilor capitaliste foarte industrializate ar fi fost imprevizibile.
Trebuie ţinut cont de faptul că victoria asupra nazismului din al doilea război mondial, ideologia marxistă şi eforturile ONU conduseseră la prăbuşirea sistemului colonial, iar popoarele care erau încă menţinute în regim semicolonial sau neocolonial, foarte influenţate de statele sistemului socialist, luptau pentru propria eliberare. Această situaţie micşora posibilităţile ţărilor capitaliste puternic industrializate de a avea acces la materii prime, pieţe de desfacere şi export de ideologie.
În aceste condiţii, în a doua parte a secolului al XX-lea, succesele socialismului şi amplificarea discriminărilor sociale în democraţiile occidentale au provocat o “criză de sistem” în ţările capitaliste cele mai bogate din lume.
În anii 1960 s-a produs pentru prima dată o contestare globală a capitalismului chiar în interiorul societăţii capitaliste. Revoltele tinerilor şi studenţilor din acei ani sunt o confirmare a acestei contestări. Antropologul Margaret Mead explică acest fenomen social astfel: “Revolta tineretului lumii din anii 1960 este atribuită, în primul rând, emergenţei unei comunităţi mondiale. Fiinţele umane ale lumii, în informarea unuia despre celălalt şi răspunsurile date de unul celuilalt, au format pentru prima oară o comunitate ce este unită prin cunoaştere şi pericol împărtăşite.” Asta înseamnă că problemele grave ale societăţii capitaliste erau percepute în acelaşi timp şi în locuri diferite, atât la nivelul cunoaşterii comune, căt şi la nivelul ştiinţei.
După amplele mişcări ale tinerilor şi studenţilor, anii 1971-1973 marchează începutul momentului de derută al democraţiilor occidentale.
Un exemplu concludent este SUA, cea mai bogată ţară din lume, care în timpul războiului din Vietnam este confruntată cu declinul general al economiei şi accentuarea creşterii inflaţiei.
În 1971 începe o nouă criză. Dolarul american suferă prima devalorizare după New Deal.
Guvernul american este obligat să suspende convertibilitatea monedei naţionale deoarece dolarii acumulaţi în Japonia şi în Europa riscau – dacă ar fi fost convertiţi în aur – să epuizeze rezervele federale.
Noua criză economică a repus în discuţie valorile societăţii americane.
Una dintre cele mai dure critici la adresa societăţii americane este făcută de Michael Harrington care, în cartea sa “The Other America”, scotea în evidenţă cauzele şi consecinţele sărăciei a 50 milioane de americani.
Jack Beatty dezvăluie urmările războiului din Vietnam, protestele studenţilor şi mişcările pentru drepturile civile în societatea americană.
Criza anilor 1970 este resimţită şi de celelalte ţări occidentale. Franţa, RFG, Anglia, Japonia şi alte ţări capitaliste cunoşteau ceea ce Alfred Sauvy numea “societatea dualistă”, în care clivajul între o minoritate îmbogăţită şi o majoritate sărăcită se accentua din ce în ce mai mult.
Problemele cu care se confruntau ţările occidentale au agravat şi problemele internaţionale. Destinderea dintre sistemul socialist şi cel capitalist primea lovituri grele. Tensiunile din diverse zone ale lunii erau în creştere. Fenomenele noii recesiuni economice mondiale din 1972 se multiplicau, lărgindu-se la scară mondială.
În acest context a apărut o particularitate a crizei de sistem a civilizaţiei occidentale care consta în suprapunerea contestării globale a capitalismului ca sistem, cu o multitudine de conflicte între categoriile socio-profesionale, care a determinat o frânare a mobilităţii sociale. Amintirea amplelor mişcări studenţeşti din anii 1970 mai dă şi astăzi frisoane.
În ciuda piedicilor puse prin doctrina Războiului Rece, socialismul devenise pentru Occident nu numai un concurent economic şi politic, dar şi o reală alternativă pentru soluţionarea gravelor probleme sociale ale societăţii capitaliste.
Într-o perioadă relativ scurtă, de numai 45 de ani, socialismul european realizase performanţa emancipării economice, sociale, politice şi culturale la nivel de mase, cu respectarea constituţiilor şi a democraţiei socialiste, în contrast cu opulenţa materială a ţărilor capitaliste occidentale, bogate ca produs intern brut, dar în care se accentua polarizarea societăţii care afecta grav justiţia şi egalitatea socială.
Occidentul nu a avut capacitatea de a face faţă unei concurenţe loiale cu socialismul european. Subterfugiile Războiului Rece împotriva ţărilor socialiste nu reuşiseră să stopeze afirmarea socialismului pe plan mondial. Acesta devenise un concurent periculos.
Această nouă situaţie economică, socială şi politică din lume a determinat ţările capitaliste occidentale să treacă, sub patronajul Washingtonului, la un proces programat şi controlat, pentru a conduce lumea în funcţie de interesele vitale ale marilor trusturi naţionale şi multinaţionale capitaliste. În acest scop Washingtonul şi ţările capitaliste aliate lui utilizează nu numai organizaţiile financiare internaţionale (mai ales FMI şi Banca Mondială considerate ca făcând parte din sistemul global american şi că ar reprezenta interese mondiale a căror clientelă este întreaga lume), dar şi NATO, care are şi rolul de participant principal în problemele intra-europene. În acelaşi scop sunt folosite canalele diplomatice şi media.
În această situaţie complexă a implicaţiilor crizei economice mondiale asupra ţărilor capitaliste puternic industrializate, soluţia pentru ieşirea din această criză a fost deplasată din interiorul ţărilor capitaliste în afara frontierelor lor. Deoarece terenul împotriva ţărilor socialiste era deja pregătit prin doctrina americană a Războiului Rece, s-a decis pregătirea unui plan secret pentru distrugerea socialismului concurent în totalitate.
Aşadar, distrugerea în totalitate, distrugerea masivă a socialismului, nu numai într-un mod izolat şi parţial.
Pentru reuşita acestui plan, SUA, Canada şi ţările capitaliste ale Europei Occidentale nu au precupeţit nici un efort. Au fost mobilizate forţe civile şi militare pentru a alege calea cea mai convenabilă pentru Occident, pentru distrugerea totală a socialismului. Se oscila între calea războiului pe faţă, declarat, şi războiul secret.
Fostul sef al Direcţiei I, informaţii, din Departamentul Securităţii Statului din R.S. România, col.(r) Gheorghe Raţiu arată: “Singura soluţie propusă de specialiştii occidentali a fost cea a distrugerii sistemului economic al ţărilor socialiste. Această distrugere nu se putea obţine decât prin distrugerea întregului sistem. Distrugerea sistemului socialist se putea face pe două căi: calea unui război declarat, ocuparea militară a ţărilor socialiste, schimbarea regimului şi impunerea sistemului politic şi a ordinii economice convenabile puterilor occidentale, sau calea războiului secret, folosind pentru subversiune şi cucerire metodele şi mijloacele specifice ale serviciilor de informaţii şi ale unor organizaţii oculte, pentru distrugerea regimurilor de tip socialist şi distrugerea economiei statelor din sistemul vizat.”
