Criza din Siria nu mai este de mult o contestare politică a puterii şi nici un conflict limitat în cadrul frontierelor ţării. A devenit un război civil crunt şi chiar unul internaţional. Este o confruntare sângeroasă în care au murit mii, chiar zeci de mii de oameni. Sute de mii s-au refugiat în alte ţări.
În interior, liniile de falie sunt multiple: politice, între regimul cu tentă naţional-socialistă instaurat de familia Assad şi opoziţie, religioase, între suniţi şi alaouiţi – o facţiune şiită – etnice, între arabi şi kurzi.
Dar criza din Siria este şi cea mai importantă şi gravă provocare geopolitică a prezentului. Este o confruntare directă între singura superputere globală, Statele Unite, şi puterile care se opun globalizării, Rusia şi China. Dar şi un teatru de confruntare între puteri regionale sau state cu veleităţi de puteri regionale: Israelul, Turcia, Atabia Saudită, Iranul sunt direct implicate în conflictul din Siria.
Orice intervenţie internaţională în baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate a fost blocată de Rusia şi China. În repetate rânduri, Moscova a trimis nave de război în zonă şi a livrat arme şi muniţie Siriei. A promis chiar livrarea de sisteme anti-balistice S 300 care ar schimba echilibrul militar in Orientul Mijlociu.
Iranul poartă un adevărat război proxy cu Israelul şi Statele Unite. A trimis în Siria arme, muniţie şi câteva mii de luptători din forţele speciale. Ei şi cei 5000 de luptători trimişi de Hezbollah, aliatul din Liban al Iranului, au ajutat armata siriană să reziste şi chiar să treacă la contraofensivă. Iranul are două obiective: evitarea prăbuşirii aliatului sirian, implicit colapsul dispozitivului anti-israelian, şi testarea reacţiilor comunităţii internaţionale.
Şi opoziţia are susţinere din exterior: în rândurile coaliţiei rebele siriene luptă numeroşi militanţi islamişti din Europa, Caucaz şi statele din Asia Centrală. Unul dintre motivele reţinerii Statelor Unite, deşi rebelii cer arme grele şi chiar ajutor militar direct, este că forţa dominantă în cadrul opoziţiei a devenit Frontul Al Nousra, altfel spus Al Qaida din Irak. Şi dacă tot am pomenit de Irak este semnificativ faptul că autorităţile de la Baghdad, dominate de majoritatea şiită, au trimis la frontiera cu Siria mii de militari. Nu pentru a proteja Irakul de armata siriană ci pentru a bloca fluxul dintr-o parte în alta a luptătorilor suniţi din Frontul Al Nousra.
Scepticismul american, mai ales al preşedintelui Obama, faţă de implicarea în criza siriană ar putea fi depăşit de incidentul din 21 august. Câteva sute de oameni, nimeni nu ştie exact câţi, au fost ucişi de gaze toxice de luptă într-o suburbie a Damascului. Acuzaţiile s-au îndreptat imediat spre armata guvernamentală, implicit spre preşedintele Bashar al Assad, singurul care are dreptul să comande folosirea armelor de distrugere în masă siriene. Guvernul de la Damasc susţine, însă, că atacul cu sarin este opera opoziţiei şi că militarii săi au găsit arme chimice în subteranele controlate de rebeli.
Pentagonul a confirmat că a pregătit, la solicitarea preşedintelui, mijloacele pentru o operaţiune americană, eventual susţinută de aliaţii europeni, împotriva arsenalului chimic sirian sau chiar a armatei siriene. La solicitarea Rusiei, Damascul a acceptat să strângă toate armele chimice în trei baze pentru a le ţine sub control: Kalmun, Dummar şi Al Safira. Aceasta ar favoriza distrugerea lor cu rachete de croazieră. Aparent simplă, operaţiunea poate declanşa infernul chimic în Orientul Mijlociu.
Încet, încet, Statele Unite au construit un dispozitiv militar important în jurul Siriei. Au amplasat un centru de comandă şi control modern în Iordania care poate coordona operaţiunile aeriene ale Statelor Unite, Israelului, Iordaniei şi Arabiei Saudite. Tot în Iordania se află 3.000 de sirieni antrenaţi în operaţiuni speciale, dar şi puşcaşii marini care nu au mai plecat după manevrele comune cu armata iordaniană şi avioane de atac F 16. Nave din Flota a VI-a a SUA au fost repoziţionate în apropiere de Siria, la fel şi portavionul Harry S. Truman care era în drum spre Oceanul Indian.
Totul depinde acum de preşedintele Barack Obama.
