O operaţiune internaţională împotriva Siriei este iminentă. Toate declaraţiile politice, toate mişcările de trupe, nave de război, avioane, toate evenimentele din ultimele două săptămâni indică acelaşi lucru. Avertismentele Rusiei şi Iranului de duminică demonstrează că în Orientul Mijlociu se joacă o partidă uriaşă de poker geopolitic. Doar un miracol poate amâna confruntarea.
Credeţi că Marea Britanie a trimis în Mediterana zece nave de război pentru manevre obişnuite? Sau pentru a le arăta pescarilor spanioli că Londra controlează ferm Gibraltarul? Flotila britanică include cam ce are mai puternic Marea Britanie în materie de proiectare a forţei de pe mare: un submarin nuclear din clasa Trafalgar, capabil să lanseze rachete cu rază medie de acţiune Tomahawk, două din cele mai moderne fregate, portelicopterul Illustrious. Britanicii au la dispoziţie pentru operaţiuni aeriene împotriva Siriei şi baza aeriană de la Akrotiri, în Cipru.
Flota a VI-a a Statelor Unite, staţionată permanent în Mediterana, a trimis în apele apropiate Siriei patru distrugătoare capabile să lanseze rachete de croazieră Tomahawk. Portavionul Harry Truman, unul dintre cele mai moderne din marina americană, e şi el prin Mediterana, în apropiere de Suez, adică foarte aproape de Siria. Interesant ar fi să ştim pe unde mai e portavionul francez Charles de Gaulle, singurul pe care îl mai are Franţa. Dar, şi mai interesant ar fi să ştim rezultatele întâlnirii de la Amman a coordonatorilor militari ai operaţiunii anti-siriene la care a participat generalul Martin Dempsey, şeful Statului Major al Forţelor Armate ale SUA.
Dacă va fi decisă o operaţiune împotriva Siriei, cu sau fără mandat ONU, prima etapă va include un atac cu rachete de croazieră asupra bazelor unde sunt stocate armele chimice. Dar, probabil şi asupra unor baze ale armatei guvernamentale şi mai ales asupra unor componente ale apărării anti-aeriene. Un prim pas a fost făcut anul trecut: Siria dispunea de patru staţii radar de mare putere care acopereau tot Orientul Mijlociu şi îi permiteau detectarea unui atac cu rachete sau de aviaţie. Trei dintre ele au fost distruse de „rebeli” de parcă erau vitale pentru supravieţuirea regimului Assad în conflictul intern. A rămas funcţională cea care baleiază orizontul spre Arabia Saudită.
La sfatul Rusiei, Assad a mutat tot arsenalul chimic în trei baze. Mai uşor de apărat dar şi mai uşor de distrus. Salva de rachete de croazieră nu va fi, însă, suficientă pentru a elimina pericolul chimic. Va fi necesară şi lovirea unor capacităţi esenţiale ale armatei siriene. Altfel spus, o lovitură directă în inima regimului care nu poate rămâne fără urmări! Armata siriană, sprijinită de Iran şi Hezbollah, a preluat în ultimele luni ofensiva iar opoziţia este la un pas de a pierde confruntarea. Lovirea unităţilor guvernamentale poate schimba soarta conflictului.
Ce ar putea decide guvernul de la Damasc pus cu spatele la zid? Revanşa. Lovirea, eventual cu arme chimice, a vecinilor care au susţinut atacul extern. Declanşarea unui val de atentate în Europa, Statele Unite şi oriunde există interese americane sau occidentale. Dacă ameninţările iraniene nu sunt fanfaronadă, Teheranul poate ataca bazele americane din zona Golfului şi America oriunde, inclusiv acasă. Poate deschide trei fronturi împotriva Israelului: din Gaza, din Libanul de Sud, din Golan. Ar fi o catastrofă.
Diminuarea capacităţilor de luptă ale armatei siriene ar putea fi momentul fazei a doua. Trimiterea în teren a sirienilor antrenaţi în Iordania. Care ar putea forţa căderea regimului. Care ar putea scoate din joc Frontul Al Nousra, cea mai agresivă grupare a opoziţiei, şi care nu este altceva decât Al Qaida. Preşedintele Obama a spus-o cu ceva timp în urmă: Bashar al Assad nu mai poate face parte din viitoarea administraţie siriană.
Dar, proiectul de a destrăma regimul Baas şi de a-l înlocui cu unul democratic, fără extremiştii din Al Qaida, este pe cât de ambiţios, pe atât de fragil. Totul se joacă, la fel ca în poker, pe muchie de cuţit. Sau, ca la ruleta rusească.
