Istoria omenirii a stat mai mereu sub semnul revoluţiei, acel proces de schimbare a traiectoriei generale a uneia sau a mai multor ţări. Succesul revoluţiei şi durabilitatea efectelor acesteia depind însă în primul rând de “perisabilitatea” liderului carismatic întrucât nici calitatea manifestului revoluţionar şi nici activismul participanţilor nu pot substitui imperativul de a avea un şef. Aşa se explică de ce majoritatea revoluţiilor nu au supravieţuit existenţei fizice a iniţiatorilor, chestiunea succesiunii la conducere dovedindu-se a fi crucială.
Generaţia bărboşilor cool
Anii 1958-’59 aduceau în prim-planul atenţiei internaţionale o nouă generaţie latino-americană de revoluţionari condusă de cubanezul Fidel Castro şi de prietenul său argentinianul Che Guevara. Succesul repurtat în Cuba prin înlăturarea dictatorului Batista va deveni rapid momentul eroic fondator şi legitimant al voinţei de putere a stângii mai mult sau puţin marxiste de pe continentul latino-american. Opoziţia vehementă a Statelor Unite faţă de perspectiva înlocuirii regimurilor conservatoare cu unele marxiste – rod al exportului “revoluţiei cubaneze” – se va dovedi finalmente a fi un obstacol mult prea greu de depăşit de către epigonii lui Fidel Castro. Hăituirea, prinderea şi execuţia lui Che Guevara în Bolivia (1967) sau efemerul regim al lui Salvador Allende în Chile (1973) sunt relevante în acest sens.
Popularitatea lui Fidel Castro atât până la prăbuşirea blocului comunist în 1989, cât şi – paradoxal – în perioada post-Război Rece atunci când Moscova, principalul sponsor al Havanei, îşi va retrage sprijinul politic şi economic, va rămâne constant la cote înalte.
Explicaţiile sunt multiple. Astfel, dacă între anii ‘50-’70 febra revoluţionară este la apogeu, îndepărtarea în timp faţă de episodul glorios 1958-’59 va duce nu numai la încremenirea în trecut a Cubei din cauza blocadei comerciale americane, ci şi la o formulă tipic comunistă de idealizare a trecutului. În consecinţă, deşi Fidel şi companionii săi trecuseră de prima tinereţe şi nu mai revoluţionau nimic, El Comandante nu putea fi portretizat de către propaganda de partid altfel decât tânăr, viguros, invincibil, infailibil, după modelul leninisto-stalinist. Un astfel de imaginar politic ajunge să hrănească atât dorinţele oneste de justiţie socială ale unor categorii tinere nu neapărat educate (cazul Americii Latine, acolo unde şi în prezent analfabetismul, cu excepţia Cubei, constituie o mare problemă), cât şi pornirile de frondă şi aventură ale tinerilor che guevarişti din Vest.
Eternul şi fascinantul Fidel
Fidel Castro este bătrân, ca şi revoluţia sa. A împlinit pe 13 august venerabila vârstă de 80 de ani care l-a găsit însă la spital, operat ca urmare a unor probleme intestinale. Propaganda oficială a trecut astfel printr-o perioadă extrem de dificilă, încercând să cosmetizeze realitatea şi să convingă atât poporul cubanez, cât şi comunitatea internaţională (neprietenoasă) că El Lider Maximo stăpâneşte pe deplin situaţia politică, în pofida unei stări rebele de sănătate.
Dar la Havana sunt elemente ale unei crize la cel mai înalt nivel, întrucât nu poţi masca la nesfârşit (după cum nu a reuşit nici maestrul propagandei Joseph Goebbels cu al său Reich de 1000 de ani) realitatea politică. Astfel, mass-media cubaneză a trebuit să informeze asupra transferului temporar a prerogativelor spre fratele mai mic al lui Fidel, anume Raul Castro, ministru al Apărării încă din perioada eroică. Speculaţiile din presa occidentală şi din mediile de exilaţi cubanezi din Florida asupra stării reale de sănătate a lui Fidel au fost alimentate şi de un alt fapt – amânarea aniversării publice a liderului până pe 2 decembrie, ziua forţelor armate revoluţionare.
Un Castro mai mic
Dar de ce o criză politică totuşi? Să fim bine înţeleşi. Dovada nu o reprezintă îmbolnăvirea liderului, supus ciclurilor vieţii la fel ca orice alt muritor, ci absenţa unui înlocuitor viabil.
Raul Castro este din mai multe puncte de vedere o persoană problematică. În primul rând, este aproape la fel de bătrân ca Fidel, având 75 de ani. În al doilea rând, este fratele lui Fidel, un mare semn de întrebare pentru ierarhia democratică a statului revoluţionar cubanez şi o clară confirmare a faptului că despoţiile comuniste supuse izolării internaţionale nu au de regulă decât soluţii în familie (vezi cazul Coreei de Nord a fondatorului Kim Ir Sen sau cel al României Ceauşeştilor). În al treilea rând, presa occidentală l-a portretizat în repetate rânduri pe Raul a fi un baron al drogurilor sau cel puţin un facilitator al exportului columbian spre SUA, menit să “destabilizeze” securitatea adversarului ideologic şi fibra morală a tineretului american dezorientat.
Discipolul Chavez
America Latină este caracterizată la începutul secolului XXI de revirimentul mişcărilor populiste de stânga, numitorul lor comun fiind anti-americanismul. Cea mai vehementă dintre acestea este cea condusă de generalul Hugo Chavez în Venezuela. Fără a intra în detalii (vezi în acest sens articolul Venezuela în zodia socialismului dictatorial dintr-un număr precedent), trebuie totuşi reliefată filiaţia politică de la care se revendică omul-forte de la Caracas: Simon Bolivar – Fidel Castro, amândoi campioni ai luptei împotriva tiraniei străine.
La mijlocul lunii august, Chavez a efectuat o vizită la Havana, în semn de solidaritate cu Fidel, prilej cu care propaganda oficială a avut în sfârşit posibilitatea să-l arate pe patriarhul cubanez din nou în carne şi oase. Chavez, îmbrăcat în roşu şi însoţit de generalissimul Raul Castro, glumeşte cu Fidel, îmbrăcat tot în roşu şi vizibil suferind pe patul său de spital. Raul îi înmânează lui Chavez un tablou din tinereţe (sic!) al fratelui său, pentru ca mai apoi să vedem cum maestrul şi discipolul savurează împreună nişte iaurt, aliment popular, iar nu unul elitist (de genul ambroziei mitice a zeilor). Fiindcă finalmente liderii carismatici sunt şi ei oameni. Cresc, îmbătrânesc, suferă de boli şi… au obsesia atentatelor, adică acele acte ilicite din punct de vedere moral şi juridic menite să le curme viaţa fizică şi politică predestinată salvării celorlalţi.
Cuba post-Fidel, din nou capitalistă şi pro-americană?
Insula lui Fidel este mult prea aproape de coastele americane (circa 80 de mile maritime sud de Miami) pentru a nu rămâne un obiectiv strategic pentru americani. Retorica oficială americană a rămas aceeaşi – reîntoarcerea la democraţie, scop în care fondurile alocate au fost suplimentate la 60 de milioane de dolari anual. Eşecul lamentabil şi straniu al manevrei din Golful Porcilor (1961) nu a mai fost urmat de o altă tentativă făţişă de înlăturare a lui Fidel, fiind preferată blocada (atât de eficientă în timpul crizei rachetelor din 1962).
Fidel va fi trecând peste această problemă medicală, pentru a se confrunta însă cu una politică mult mai gravă, anume aceea a viitorului moştenirii sale revoluţionare. Scenariul previzibil în cazul morţii sale ar fi acela al succesiunii fratelui Raul, confruntat cu o presiune americană crescândă, dar sprijinit din exterior de Chavez. Regimul acestuia din urmă are la rândul său o soartă incertă, nefiind scutit de o opoziţie puternică din interior şi expus deopotrivă izolării internaţionale promovate de la Washington. Arma economică venezueleană este petrolul, miză uriaşă în actuala criză energetică, pe când Havana lui Raul n-ar putea miza decât pe eternele ţigări de foi, pe rom şi pe trestie-de-zahăr. Prea puţin pentru a putea rezista pe o insulă în care americanii au o puternică bază militară la Guantanamo. Nu trebuie omisă totodată semnificativa imigraţie cubaneză din Florida, cu puternice interese capitaliste şi funciare datând din perioada pre-revoluţie, pre-naţionalizare.
Posteritatea lui Fidel este însă deja asigurată, fiindcă întotdeauna vor exista nostalgici (vezi cazul României post-ceauşiste sau al Rusiei post-staliniste) atât în rândul populaţiei obişnuite, cât şi al intelectualilor. Iar spre deosebire de mari creatori ca Mozart, Beethoven, Van Gogh care au murit săraci şi neapreciaţi, liber-cugetătorul/ateul Fidel Castro se va fi bucurat de toate plăcerile şi măririle din viaţa asta. Rămân însă suferinţele şi nedreptatea cauzate prea multor altora.
