Avem un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor şi avem o sărbătoare naţională numită Ziua Eroilor. Dar mai avem eroi? Ce mai înseamnă, astăzi, pentru oricare dintre noi, cuvântul “erou”? Pentru a răspunde, putem începe prin a înţelege ce înseamnă “erou” pentru statul care organizează “cultul” acestora. Şi vom sfârşi prin a ne întreba cât este memorie şi cât este uitare în aceste comemorări, false prin tocmai instituţionalizarea lor.
Moto: “O epocă a cultului eroilor în masă este o epocă a instabilităţii.”
(Orrin E. Klapp, 1948)
Anul acesta, la 9 iunie, statul român a sărbătorit Ziua Eroilor. Spun statul român, şi nu “românii”, pentru că a fost un eveniment pur formal şi oficial, cu depuneri de coroane şi… cam atât, deşi este vorba, cel puţin teoretic, de o “sărbătoare naţională”. Am aflat, însă, cu această ocazie că există în România un Oficiu Naţional pentru Cultul Eroilor. Prilej să ne întrebăm ce scop şi atribuţii poate avea o asemenea instituţie, descinsă parcă din secolul al XIX-lea? Şi, mai mult, ce mai poate însemna “cultul eroilor” în România de azi şi în lumea contemporană?
Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE) “îndeplineşte funcţii de reglementare, consiliere, sprijin şi control, reprezentare, educaţie civică şi de administrare a patrimoniului propriu. De asemenea, este abilitat să caute, să descopere si să identifice mormintele şi operele comemorative de război şi să organizeze sistemul naţional de cercetare şi evidenţă a mormintelor şi operelor comemorative de război, româneşti şi străine, aflate pe teritoriul României, precum şi a celor româneşti din străinătate.” ONCE a fost înfiinţat în 2003, se află în subordinea Ministerului Apărării Naţionale şi organizează, căci chiar şi aşa ceva are nevoie de organizare, cultul eroilor de război.
Scurt istoric al cultului eroilor
Senzaţia de vetust pe care activitatea şi scopurile acestui oficiu o creează are un fundament real. Într-adevăr, ONCE este readucerea la viaţă a unei instituţii interbelice, Societatea pentru Cultul Eroilor “Regina Maria”. “Cultul eroilor” a devenit o politică oficială a statului român imediat după primul război mondial, conflagraţie în care aproape un milion de militari şi civili şi-au pierdut viaţa. Societatea, denumită iniţial Cultul Eroilor Morţi, înfiinţată în 1919 sub patronajul Reginei Maria, a iniţiat campania de ridicare de monumente în aproape toate localităţile ţării şi de îngrijire a cimitirelor militare. În perioada interbelică, circa 3500 de astfel de statui şi locuri comemorative au fost înfiinţate. Inclusiv ansamblul Brâncuşi de la Târgu-Jiu a fost iniţial un ansamblu comemorativ. Deşi această destinaţie este astăzi uitată, este interesant de ştiut că Masa Tăcerii se numea odată Masa Eroilor, iar Coloana Infinitului era iniţial Coloana Infinitei Recunoştinţe.
Sărbătoare laică sau religioasă?
Tot în perioada interbelică a fost instituită, ca sărbătoare naţională – ceea ce însemna zi liberă – Ziua Eroilor. Nu vă grăbiţi să reţineţi data de 9 iunie, pentru că această sărbătoare, laică în definitiv, nu este o sărbătoare cu dată fixă. Ea se sărbătoreşte în fiecare an la data sărbătorii ortodoxe a Înălţării, adică la patruzeci de zile după Paşte. Asocierea singulară dintre o sărbătoare statală, laică şi una religioasă merită interogată. Mai ales că data Înălţării este diferită pentru ortodocşi şi catolici, ca să nu mai menţionăm şi celelalte religii care nu recunosc acest eveniment al creştinismului. În plus, România anilor ’20 era un stat multietnic şi pluriconfesional, ca urmare a integrării Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei. Cercetătoarea Maria Bucur consideră alegerea Zilei Eroilor în aceeaşi zi cu Înălţarea ortodoxă ca unul din componentele procesului de identificare a românismului cu ortodoxismul, în condiţiile în care statul român se afla în plin proces de construire a unei identităţi naţionale comune pentru întreaga populaţie a României Mari.
Toate acestea sunt însă istorie. Iar amploarea şi importanţa Zilei Eroilor în perioada interbelică sunt definitiv pierdute astăzi. Încercările de revitalizare a unei asemenea comemorări sunt cel puţin anacronice dacă nu se vor decât o copie şi continuare a tradiţiei interbelice. Din simplul motiv, dacă ar fi numai acesta, că nu mai trăim în anii ’20 iar conceptul de ,,erou” trebuie, cel puţin, reevaluat.
Pe cine şi cum comemorăm?
Întrebările, urgente, pe care Oficiul pentru Cultul Eroilor ar trebui să şi le pună sunt, în principal, două: 1. Pe cine comemorăm? şi 2. Cum comemorăm? Şi nu este inutil să menţionăm că sunt întrebări pe care statele şi mediul academic occidental şi le pun cu mare seriozitate, şi cu ceva rezultate interesante, în ultimele decenii.
În primul rând, conceptul de memorie colectivă, atât de influent în perioada interbelică, este puternic contestat astăzi. Societăţile, ştim astăzi, nu-şi amintesc decât în cadrele pe care instituţiile le organizează. Comemorările, statuile, omagiile colective sunt rezultatul direct al acţiunii unor grupuri organizate, cel mai adesea reprezentante ale statului. Asta nu înseamnă că iniţiativa memoriei nu poate veni şi de jos, dar acestea sunt cazuri mai rare. În majoritatea cazurilor, statul este cel care hotărăşte cine şi ce este amintit şi comemorat.
Eroi uitaţi
În cazul românesc, o zi a eroilor care pune accentul pe eroii celor două războaie mondiale şi, tangenţial, pe victimele revoluţiei din 1989, mi se pare anacronică, pentru a nu spune chiar nedreaptă. Unde sunt victimele comunismului, ale închisorilor, ale deportărilor? Unde sunt eroii rezistenţei din munţi? Unde sunt victimele Holocaustului şi nu mă refer aici la Holocaustul european, ci la cel românesc, la pogromurile din Moldova şi Basarabia, la Holocaustul transnistrean organizat de statul român?
Problema punctuală aici este definirea “eroului”. Pentru statul român, se pare, eroi sunt numai cei care au murit cu arma în mână luptând pentru propăşirea, apărarea, expansiunea cui altcuiva decât a… statului român. Este o definiţie depăşită, iar faptul că ONCE se află în subordinea Ministerului Apărării nu ne dă prea mari speranţe în sensul revizuirii acestei accepţiuni a termenului. De altfel, site-ul ONCE pune restabilirea Zilei Eroilor ca sărbătoare naţională în cadrul unei mai ample ,,acţiuni reparatorii de reintroducere în armată a valoroaselor tradiţii militare româneşti”, acţiune declanşată de Ministerul Apărării după 1990. Este vorba deci de Ziua Eroului Militar, organizată de cei care cred că numai ,,moartea pentru patrie” face un erou.
Monumentele îşi amintesc ca noi să putem uita
Nu încerc să argumentez că aceia care “au murit pentru patrie” sau, cel puţin, au murit crezând că asta fac nu merită un moment comemorativ al lor. Încerc doar să spun că, dacă acceptăm orice valoare morală pentru actul comemorării, atunci ei nu sunt singurii care merită acest efort colectiv. În plus, şi aici ajungem la cea de-a doua întrebare – cum comemorăm -, un monument şi o depunere de coroane ritualice, o dată pe an, nu înseamnă o memorie reală. Dimpotrivă, este mai degrabă o invitaţie la uitare cu conştiinţa împăcată a datoriei împlinite. Este ceea ce a observat şi James E. Young, considerat specialistul numărul unu în memorie şi comemorări în SUA: “Devenim cu atât mai uituci cu cât încurajăm monumentele să-şi amintească în locul nostru.”
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 27
