O dată la patru ani suntem invitaţi să participăm, ca spectatori neputincioşi, iar apoi în calitate de aparenţi decidenţi, la ritualul politic al campaniei electorale, la jocul alegerilor.
Deşi legea permite o perioadă-limită de timp pentru campania electorală, întreg anul 2004 pare a sta sub semnul alegerilor din toamnă, electoratul fiind pus în situaţia penibilă a unor spectatori de tenis ale căror gâturi au anchilozat într-o mişcare continuă de la stânga la dreapta, pentru a urmări un joc (destul de slab, de altfel) început încă de acum şase-şapte luni. Consecinţa? Un electorat care seamănă din ce în ce mai mult cu emblematicul Cetăţean Turmentat al lui Caragiale, marcat de întrebarea “Eu cu cine votez?” – cel puţin asta par să ne arate sondajele de opinie a căror marjă de eroare este bulversată de procentul foarte mare al nehotărâţilor.
Însă responsabilitatea pentru acest procent mare al nehotărâţilor nu aparţine doar calităţii îndoielnice a actualei campanii electorale, cât, mai degrabă, prestaţiei principalilor actori politici în decursul celor 15 ani care au trecut de la schimbarea din decembrie 1989. Nemulţumirile românilor sunt generate, în primă instanţă, de discrepanţa mare între nivelul aşteptărilor şi condiţiile concrete de trai. Deşi indicatorii sociali indică o creştere a nivelului de trai comparativ cu primii ani post-revoluţionari, standardele românilor au crescut şi ele, motiv pentru care performanţele economice ar trebui să fie absolut spectaculoase în raport cu situaţia actuală pentru a duce la o apreciere pozitivă a activităţii instituţiilor publice şi implicit a clasei politice. Un alt motiv de dezamăgire vine din perpetuarea unora şi aceloraşi figuri pe scena politică, din faptul că nu s-a petrecut nici o schimbare la nivelul elitei politice. Personajele sunt aceleaşi, indiferent de mutaţiile produse în spaţiul public. Iar noile apariţii la nivelul clasei politice par a fi, de cele mai multe ori, copii fidele ale vechilor politicieni care par a monopoliza pentru eternitate spaţiul public.
Anul acesta se înregistrează totuşi unele schimbări la nivelul politicii de vârf, în sensul mutaţiilor înregistrate la nivelul clasei politice. Par a-şi minimiza rolul de reprezentare şi influenţa partide a căror orientare ţinea mai degrabă de politica secolului trecut, în speţă PRM şi PUNR, dar şi UDMR, formaţiuni a căror evoluţie a fost pusă de analiştii politici, de multă vreme, în relaţie directă, în sensul în care primele reprezintă doar o contrapondere artificială la cel de-al doilea. Dacă susţinerea redusă a PRM poate sugera o însănătoşire – în sensul democraţiei – a electoratului românesc, situaţia UDMR trebuie pusă în relaţie şi cu apariţia mişcării radicale a maghiarilor din România, a cărei retorică a dus la pierderea de către UDMR a unei părţi a sprijinului minoritarilor unguri. Pe de-o parte UDMR a atins o bună parte din obiectivele propuse iniţial, pe de altă parte politicienii acestei formaţiuni sunt acuzaţi de pactizare cu cei români pentru realizarea unor obiective personale în dauna celor de grup.
Pe de altă parte, creştin-democraţia, care nu a fost niciodată una dintre opţiunile majore ale electoratului românesc (succesul PNŢCD poate fi pus mai degrabă pe seama caracterului excesiv personalizat al politicii româneşti şi a faptului că această formaţiune a reuşit să adune, la un moment dat, figuri emblematice pentru românii care se considerau de dreapta), se află într-o criză majoră, recentele încercări de reorganizare fiind irelevante pentru alegerile care bat deja la uşă. În plus, Partidul Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat a fost principalul perdant al guvernării 1996-2000, ceea ce a dus la ieşirea acestuia din scenă în mandatul imediat următor şi care nu îi va permite, cel mai probabil, nici intrarea în viitorul parlament.
Rămân, aşadar, ca principale formaţiuni politice semnificative în jocul politic din această toamnă, PSD, PNL şi PD, cele din urmă coagulate în Alianţa “Dreptate şi Adevăr”. Probabil această realitate aproape bipolară este cea mai bună explicaţie pentru dezamăgirea electorilor români. Şi nu datorită faptului că opţiunile sunt foarte limitate, cât, mai degrabă, pentru că orice analiză, oricât de sumară a trecutului recent al personalităţilor celor două formaţiuni, relevă faptul că, la un moment sau altul, toţi actualii lideri s-au aflat la guvernare. Cu toţii au făcut parte dintr-o cooperativă politică, fie că s-a numit FSN (în cazul democraţilor şi al PSD, dar şi a unei părţi a liberalilor care au participat la guvernarea Stolojan), fie CDR (în cazul democraţilor şi liberalilor). Şi, din păcate pentru toţi aceştia, memoria românilor nu este atât de scurtă pe cât şi-ar dori-o principalii candidaţi la alegerile din toamnă. Chiar dacă liberalii şi democraţii au reuşit să evite în planul imaginii asumarea guvernării 1996-2000, nu puţini sunt alegătorii care îşi amintesc că actualii lideri ai opoziţiei au fost deţinătorii unor posturi-cheie în administraţia respectivă şi au patronat o parte din dezastrul economic al guvernării trecute. De asemenea, eforturile disperate ale PSD de a-şi schimba imaginea de partid clientelar şi corupt nu fac uitat faptul că în acest partid şi-au găsit adăpostul, pentru perioade foarte mari de timp, persoane cu dosar şi moralitate îndoielnice, de la Corneliu Iacubov la Sechelariu sau Mischie.
Iar, dacă la toate acestea adăugăm o istorie a marilor afaceri ilegale în care se întâlnesc în egală măsură nume ale politicienilor de la putere şi opoziţie (Megapower, Rompetrol, Sidex etc) şi faptul că pentru cei mai mulţi lideri politici ideologia este doar o etichetă pe un ambalaj, dezinteresul românilor pentru activismul politic devine nu doar explicabil, ci, mai degrabă, raţional. Ajungem, până la urmă, să fim obligaţi a alege între două rele. Şi tocmai de aceea, la alegerile din această toamnă, este fundamental să alegem raţional, şi nu emoţional. Trebuie să ne asumăm rolul de decidenţi ai jocului politic, nu de marionete influenţate de mesajele populiste ale consultanţilor politici. Probabil că este mai important decât oricând să ignorăm campania devenită deja mult prea agresivă şi să votăm acele propuneri concrete care sunt în interesul fiecăruia dintre noi.
