În acest articol este prezentată desfăşurarea în timp a celor trei mari crize economice ale sistemului capitalist şi soluţiile puse în aplicare de liderii capitalişti de ieri şi de azi pentru a asigura supravieţuirea capitalismului.
Crizele economice mai mari sau mai mici sunt un însoţitor permanent al economiei capitaliste. Unele dintre acestea au o amploare mai mare, un caracter deosebit de violent şi o durată mai lungă de manifestare. Acestea sunt cele trei mari crize economice ale capitalismului: criza din 1929-1933, criza din jurul anilor 1970 şi criza izbucnită în toamna lui 2008 prognozată a dura cel puţin până în 2011.
Prima mare criză economică a capitalismului din 1929-1933 a fost una de supraproducţie care a cuprins într-un fel sau altul întreaga lume capitalistă din acea epocă. Pe ansamblul lumii capitaliste, producţia industrială s-a redus cu 44 %, iar numărul şomerilor a depăşit cifra de 30 milioane.
În 1930-1933 în SUA au dat faliment peste 865.000 de întreprinderi mici şi mijlocii şi circa 489.000 în Germania. Criza a cuprins şi agricultura şi comerţul. Criza industrială, agrară şi comercială a fost însoţită şi de criza bancară, de credit şi financiară.
În SUA începând cu anul 1933, din iniţiativa preşedintelui F.D. Roosevelt, s-a pus în operă un program de reforme care a primit numele de “Programul Economic New Deal“ care avea drept scop să înlăture consecinţele crizei economice şi să întărească elementele capitalismului de stat. Acest program, care prin importanţa lui a rămas în istorie sub numele de New Deal, folosea elemente de planificare, echilibrare şi coordonare a economiei capitaliste, încredinţând statului capitalist funcţii economice sacre, de natură să servească proprietatea privată şi marele capital: Big Bussines.
În 1932, când F.D. Roosevelt a fost ales preşedinte al Statelor Unite, catastrofala depresiune economică începuse deja din 1929, atunci când se prăbuşise Bursa din New York care a afectat întreaga economie americană. În numai câteva luni, şi-au pierdut locul de muncă 6 milioane de persoane şi au devenit şomeri.
Pentru noul preşedinte Roosevelt, grava situaţie a clasei muncitoare rămasă fără locuri de muncă devenise o problemă prioritară în programul sau economic New Deal. Aceasta deoarece clasa muncitoare rămasă fără locuri de muncă, care risca să moară de foame, era capabilă să organizeze revolte incontrolabile care ar fi putut conduce la distrugerea bazelor sistemului economic american. În iulie 1932, la Washington, o amplă manifestare de revoltă a şomerilor şi familiilor lor a fost reprimată cu sălbăticie de armata americană sub comanda generalului Douglas Mac Arthur.
Cunoscând această situaţie, Roosevelt a dispus pregătirea unui plan pentru construirea unei vaste şi puternice infrastructuri economice şi sociale, căi ferate, drumuri şi poduri, baraje şi hidrocentrale gigantice, mari clădiri publice etc. Ideea centrală a acestui plan era de a fi angajate milioanele de muncitori rămaşi fără locuri de muncă. În acest scop Roosevelt a creat “Civilian Conservation Corps“ (Corpul Civil de Conservare) în care au fost înregimentaţi toti şomerii cu o vârstă mai mare de 18 ani, cărora li s-a dat de lucru.
Preşedintele F.D. Roosevelt a reuşit în anii 1930 prin programul său economic New Deal să scoată Statele Unite din criză şi să salveze capitalismul de la dispariţie. Dar altele erau condiţiile atunci.
Robert Harvley, economist şi om politic englez, aprecia că F.D. Roosevelt a rămas în istoria SUA şi a lumii nu atât prin contribuţia sa la învingerea nazismului în al doilea război mondial, cât mai ales pentru meritul de a fi salvat de la pieire capitalismul din SUA.
A doua mare criză economică a capitalismului din anii 1970
Dacă analizăm celelalte crize ale capitalismului în evoluţia lor în timp constatăm că după al doilea război mondial, victoria revoluţiei socialiste în mai multe ţări a dus la crearea sistemului socialist mondial, care micşorase sfera de acţiune a capitalismului şi a marelui capital. În anii 1970, socialismul exista pe o suprafaţă de 26% din globul pământesc, avea 30% din populaţia globului şi producea peste 40% din producţa industrială mondială. De asemenea, prăbuşirea sistemului colonial şi lupta pentru eliberare naţională au diminuat posibilităţile ţărilor capitaliste puternic industrializate de a avea acces la materii prime, pieţe de desfacere şi export de ideologie. În plus, în anii 1970, armata URSS era una dintre cele mai mari şi mai puternice care au existat vreodată în lume.
Constatăm că în anii 1970, în timp ce socialismul se consolida şi se bucura de o largă audienţă ideologică pe măsura realizărilor sale, în lumea capitalistă izbucneşte cea de-a doua mare criză economică.
Debutul celei de-a doua mari crize economice, din anii 1970, a fost marcat de SUA prin declinul alarmant al economiei, determinat şi de efectele războiului din Vietnam (1964-1973), şi de criza petrolului din 1973. Pentru prima oară în istoria SUA un război nu a contribuit la relansarea economiei, dimpotrivă, la tulburarea ei.
Inflaţia prezentă în economia americană încă din 1959 se accentuează o dată cu războiul din Vietnam şi în 1971 se produce prima devalorizare a dolarului după New Deal. Criza izbucnită în SUA, mai profundă decât alte crize, se răspândeşte cu rapiditate mai întâi în ţările capitaliste cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial, mari consumatoare de petrol din import.
Dezechilibrele sociale, şomaj, inflaţie, sărăcie, foamete, inegalităţi care subzistau în toate ţările capitaliste dezvoltate se accentuează. Modelul de viaţă occidental este contestat. Au loc revolte ale tinerilor şi studenţilor, în acelaşi timp şi în locuri diferite, în Europa occidentală şi SUA, în 1964, 1968, 1970. Chiar şi modelul “American Way of Life” este contestat în 1964 şi 1970. În Statele Unite şi în Marea Britanie se produc greve în 1970, 1971, 1973 şi 1974. Tensiunile cresc. În Marea Britanie la sfârşitul anului 1973 şi începutul anului 1974 numeroase greve au agitat ţara şi au condus la dizolvarea Camerei Comunelor. În Statele Unite izbucnesc revoltele minorităţilor rasiale, ale negrilor şi indienilor, în 1968, 1969, 1970. Anul 1975, care marchează oficial prima mare criză după al doilea război mondial, scoate în evidenţă un stat providenţial care a epuizat capacitatea de a rezolva problemele sociale agravate de criză şi în primul rând şomajul care era în puternică expansiune.
Se pun în discuţie morala, societatea americană şi politica SUA pe plan intern şi internaţional.
A devenit evident că SUA nu au fost capabile să susţină în acelaşi timp două probleme majore: un război în exterior şi lupta contra sărăciei în interiorul ţării. În plus, ca urmare a înfrângerii suferite în războiul din Vietnam, prestigiul SUA pe plan internaţional a fost pierdut pentru prima oară după al doilea război mondial.
O dată cu pierderea prestigiului în războiul din Vietnam, cu grava şi marea criza a capitalismului din anii 1970, care au afectat toate laturile vieţii din societatea capitalistă, SUA şi ţările capitaliste dezvoltate, cu democraţia lor occidentală, nu mai puteau oferi nici o perspectivă pe plan naţional şi mondial. Ele nu mai puteau face faţă competiţiei istorice cu socialismul şi democraţia socialistă, care reuşise într-un timp istoric relativ scurt să se impună pe plan mondial ca sistem economic, social şi politic.
În aceste condiţii, în timpul preşedinţiei lui Nixon, liderii politici americani şi marii şefi ai oligarhiei financiare s-au întâlnit la începutul anului 1973 şi au hotărât în secret că singura soluţie de ieşire din marea criză a capitalismului din anii 1970 este distrugerea cu orice preţ a socialismului la nivel global şi simultan, şi nu în mod izolat şi la intervale lungi de timp cum s-a procedat până în 1973, când s-a consemnat înfrângerea SUA în războiul din Vietnam .
În acest mod, soluţia ieşirii din criză a fost deplasată din interiorul SUA şi al ţărilor capitaliste dezvoltate în afara graniţelor lor.
S-a luat decizia politică secretă potrivit căreia lumea capitalistă formată din SUA şi ţările occidentale aliate lor trebuie să acţioneze în cinci direcţii de atac împotriva socialismului mondial. Aceste direcţii au fost următoarele:
1. Distrugerea sistemului politic şi economic socialist;
2. Recucerirea lumii a treia şi reinstaurarea dominaţiei prin forme neo-coloniale;
3. Refacerea pieţelor de desfacere prin izgonirea firmelor statelor socialiste;
4. Transformarea zonei ţărilor care au cunoscut regimuri socialiste în piaţă de desfacere pentru produsele industriei ţărilor capitaliste;
5. Preluarea controlului asupra principalelor resurse de energie (petrol, gaze, cărbuni, energie atomică).
S-a hotărât ca realizarea acestor obiective să se facă printr-un război secret al cărui nume de cod dat de CIA era Covert Operation (operaţiuni sub acoperire).
Această misiune secretă a fost încredinţată serviciilor secrete din SUA, din ţările capitaliste dezvoltate membre în NATO şi unor organizaţii oculte (GLADIO etc.).
Pentru punerea în aplicare a războiului secret s-a realizat un plan care a fost aprobat de şefii statelor occidentale. Pentru realizarea acestui plan şi-au adus contribuţia şi continuă să şi-o aducă şi în prezent, toate serviciile secrete ale statelor capitaliste interesate în distrugerea concurenţei economice a sistemului socialist.
Ofensiva occidentală împotriva ţărilor socialiste europene a interesat în mod deosebit Administraţia americană, care a comunicat principalilor săi aliaţi din NATO următoarele:
“Evenimentele din Europa de Est se desfăşoară cu rapiditate fiind necesară o coordonare şi mai strânsă între statele membre NATO, pentru controlul situaţiei şi accelerarea cursului favorabil intereselor Occidentului. În acest sens, trebuie să se asigure o redistribuire a rolului statelor occidentale şi o mai mare implicare în acţiunile de influenţare a evoluţiilor din diferite ţări socialiste. Astfel:
a. SUA se vor concentra îndeosebi asupra situaţiei din URSS, urmând ca
b. RFG şi Marea Britanie să se ocupe mai mult de problemele legate de RD Germania, Polonia, Cehoslovacia, iar
c. Franţa şi Italia de cele privind Ungaria, Bulgaria şi România.”
Războiul secret ca ofensivă globală de distrugere a socialismului a fost pregătit o lungă perioadă de timp, începând din anul 1973, după conceptul strategic al “Ripostei Gradate“. În momentul când s-a considerat că toate condiţiile sunt întrunite, s-a decis ieşirea la lumină (izbucnirea) a războiului secret din 1989-1991, din Europa şi URSS, sub acoperirea de revoluţii, după principiul dominoului. Aceste aşa-zise revoluţii au fost: revoluţia sângeroasă din România, revoluţia mai puţin violentă din URSS, revoluţiile de catifea din Bulgaria, Cahoslovacia, RDG, Polonia şi Ungaria, şi continuate după 1991 sub forma revoluţiei portocalii în Ucraina şi a revoluţiei rozelor în Georgia.
Acest război secret a reuşit până acum să distrugă socialismul şi oamenii săi numai în Europa şi URSS. Această reuşită nu ar fi fost posibilă fără susţinerea unor înalţi (chiar foarte înalţi) demnitari din ţările socialiste, a unor trădători din serviciile secrete socialiste, a sprijinului rămăşiţelor nazismului din aceste ţări şi al unei părţi din diaspora ţărilor socialiste.
Statele Unite au emis un nou principiu în istoria naţiunilor. Ele au afirmat că nu este trădător cel care acţionează împotriva siguranţei naţionale a propriei ţări dacă acesta se pune în acelaşi timp la dispoziţia Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA (CIA). Pentru CIA, celelalte state nu au nici o valoare.
Distrugerea adversarului concurent printr-un război secret global este o premieră mondială în istoria războaielor şi în istoria omenirii.
Alexandru Radu Timofte, fost director al SRI, descrie această premieră mondială în felul următor: “În întreaga perioadă postbelică, prin formele specifice războiului secret, ai cărui actori sunt serviciile secrete, s-a grăbit sfârşitul Războiului Rece, inamicul mondial, respectiv sistemul socialist instaurat pe o treime a planetei fiind învins. La scară istorică acest proces poate fi considerat drept cea mai mare victorie a unui sistem informativ secret.”
Se poate observa că soluţia secretă de scoatere a capitalismului din cea de-a doua sa mare criză a fost doar un paleativ pentru Statele Unite şi Occident. Situaţia pe plan internaţional s-a agravat, lumea este mai săracă şi mai instabilă, iar capitalismul imperialist a intrat în 2008, prin intermediul Statelor Unite, în cea de-a treia sa mare criză.
Cea de-a treia mare criză economică a capitalismului
Cea de-a treia mare criză a capitalismului care a izbucnit în toamna anului 2008 prin marea criză financiară din Statele Unite are la bază un fenomen absolut nou din istoria capitalismului după al doilea război mondial. Acest fenomen nou este legat de expansiunea capitalismului în Europa de Est prin războiul secret, acoperit de haina revoluţiilor din 1989-1991. Această expansiune se datorează în primul rând acţiunilor şi sarcinilor speciale ale serviciilor secrete occidentale şi ale SUA. Ele au conturat o nouă Europă, după Yalta şi Potsdam, şi o nouă geopolitică în favoarea marelui capital şi a marilor monopoluri industriale, bancare şi agricole. Configuraţia geopolitică a Europei a fost distribuită marilor puteri capitaliste în teritoriile în care acestea ajunseseră şi erau fixate deja prin acţiunile sub acoperire ale serviciilor secrete.
Ca urmare, noua Europă a produs schimbări fundamentale în sistemul mondial capitalist, fapt ce a condus din 1990 la reorganizarea întregii producţii industriale mondiale, pilonul economiei mondiale. În acest proces, un grup restrâns de 500 de monopoluri industriale, bancare şi agricole şi-au impus dictatura asupra pieţei mondiale capitaliste şi asupra producţiei industriei mondiale.
Criza începută în 2008 în SUA s-a răspândit rapid în toată lumea, în marile bănci internaţionale, încât în octombrie 2008 “pierderile cauzate de această criză erau de 400 de ori mai mari decât cele din timpul primei mari crize a capitalismului din 1929-1933.”
Primul ministru rus Vladimir Putin considera că Statele Unite sunt vinovate de declanşarea acestei crize economice mondiale. El a reamintit că “dopajul cu bani ieftini şi ipotecile din Statele Unite au provocat o reacţie în lanţ care a paralizat sistemul financiar internaţional şi a indus o lipsă de încredere în piaţă, care, bineînţeles, a afectat diferite sectoare economice. Criza, financiară la început, s-a transformat în criză economică generală.”
În Statele Unite, primele consecinţe ale acestei crize au fost: de la începutul anului 2008 economia americană a pierdut 2,5 milioane locuri de muncă şi este posibil, a avertizat noul preşedinte Barack Obama, să se mai piardă câteva milioane şi în 2009 dacă nu se iau măsuri; în 2008 băncile, societăţile de asigurare, industria de automobile, care este coloana vertebrală a economiei americane, şi furnizorii ei au solicitat ajutorul statului. “Astăzi, băncile de investiţii, mândria Wall Street, practic au încetat să mai existe“, a declarat Vladimir Putin la recentul for economic de la Davos; în toamna anului 2008, colapsul financiar a reprezentat o lovitură majoră pentru poziţia Statelor Unite în lume. Acest lucru l-a afirmat chiar Henry Kissinger în articolul sau publicat în “The Independent” (Marea Britanie) la 20 ianuarie 2009; “Wall Street Journal” prevede o prăbuşire fără precedent, mai rea decât în 1929.
În aceste condiţii care va fi în final dimensiunea intervenţiei statului? La ce nivel va ajunge datoria publică? Dar inflaţia? Iar la sfârşit ce se va întâmpla cu cetăţeanul american plătitor de impozite şi taxe la stat?
Ce pot face astăzi clasa politică americană şi preşedintele Barack Obama în faţa actualei crize globale pe care Statele Unite au declanşat-o?
Un lucru este clar. Dacă un nivel al şomajului de proporţiile cunoscute în 1929-1933, când numai în SUA au fost 6 milioane de şomeri, s-ar produce azi în SUA, el nu ar mai putea fi suportat de capitalismul actual. Dar problema sărăciei? Care este situaţia sărăciei în SUA în timpul actualei crize a capitalismului? Oare americanii de astăzi sunt mai putin săraci decât erau cei din 1992? În 1992, la Los Angeles, în California, la 28 aprilie-4 mai, a izbucnit în mod spontan o revoltă populară, despre care Noam Chomski aminteşte în cartea sa “World orders old and new”, arătând ca sutele de mii de oameni săraci, împinşi de sărăcie, s-au ridicat şi au trecut la forme violente de acţiune, luând cu asalt băncile şi marile magazine cu bunuri de larg consum.
Au fost această rascoală, precum şi alte revolte din alte oraşe americane o ameninţare pentru putere? Se pare ca da. “Pentru potolirea răscoalei din Los Angeles, la ordinul expres al preşedintelui George Bush – tatăl, poliţia, agenţii FBI şi armata au tras în plin, rezultând peste 2500 de morţi şi răniţi.“
Cotidianul american “Washington Post” îl numea recent pe F.D. Roosevelt “un gigant al istoriei americane care a venit la putere în timp de criză“. În acelaşi timp cotidianul american, referindu-se la proiectul pe doi ani al preşedintelui Obama pentru scoaterea Statelor Unite din actuala criză, arăta că Obama a venit la putere în 2008 tot pe timp de criză. “Washington Post” consideră că, dacă proiectul Obama va fi aprobat de Congres, el va fi unul din cele mai masive planuri de relansare în termeni financiari după New Deal al lui Roosevelt din anii 1930.
Departe de planul lui Obama, “Wall Street Journal” estimeaza că vor fi necesare 4000 de miliarde de dolari pentru salvarea băncilor.
Proiectul lui Obama pentru ieşirea din criză are ca prioritate absolută redresarea economiei şi crearea până în ianuarie 2011 a 2,5 milioane locuri de muncă. Se vorbeşte de un program de mari lucrări care au în vedere reconstrucţia de drumuri şi poduri, modernizarea şcolilor, dezvoltarea surselor alternative de energie şi producerea de maşini mai puţin poluante şi cu consum mai mic de combustibil. În sectorul sănătăţii există un proiect de lege destinat lărgirii asistenţei medicale pentru copiii din familiile cu venituri mici. Se prevede de asemenea extinderea ajutorului de şomaj.
Dacă se va aplica proiectul Obama, vor exista cu siguranţă beneficii pentru societatea americană, care vor reuşi să cosmetizeze un timp capitalismul american. Dar nu există un capitalism care să poată să-i servească pe toţi.
Ar trebui să reflectăm şi la ce spunea M. Bertrand, şi anume: “Soluţiile aplicate pentru a învinge contradicţiile care există în societatea capitalistă nu mai permit o eliminare definitivă, şi aceste contradicţii se reproduc de fiecare dată, într-un mod şi mai grav.“
În Raportul FMI publicat la 28 ianuarie 2009, se arată că economia globală va stagna aproape de zero în acest an, pe măsură ce 2000 de miliarde de dolari în active neperformante (toxice) din SUA fac ca cele mai mari economii ale lumii capitaliste să se scufunde. Pierderile băncilor ar putea atinge nivelul de 2200 miliarde dolari, iar creşterea economică globală va fi de 0,5%, cel mai scăzut ritm după al doilea război mondial. FMI prognozează că băncile vor avea nevoie de încă 500 miliarde de dolari pentru infuzii noi de capital pentru a reinstaura încrederea clienţilor. Da, acesta este un aspect, dar FMI nu ne spune nimic despre cel de-al doilea aspect, şi anume că această nouă infuzie de capital va favoriza concentrarea capitalurilor în sectorul bancar.
Într-un raport anterior din 14 ianuarie 2009, se arată că, potrivit previziunilor economice pentru anul 2009, problemele cu care urmează să se confrunte economiile ţărilor puternic dezvoltate se vor agrava din ce în ce mai mult. Este vorba de: lipsa lichidităţilor, pieţele volatile, creşterea şomajului, iar creşterea globală va rămâne sub potenţial, atât în 2009, cât şi în 2010. În acest raport se mai arată că SUA, Marea Britanie, Italia, Spania şi Australia se vor confrunta în continuare cu o deteriorare a situaţiei bugetare, ca urmare a cheltuielilor masive prevăzute de guverne pentru ajutorarea instituţiilor financiare.
La ce trebuie să ne aşteptăm acum?
Dacă prima mare criză a capitalismului din anii 1929-1933 a fost rezolvată cu succes prin programul lui F.D. Roosevelt, New Deal, care a reuşit să salveze capitalismul de la dispariţie, dacă în cazul celei de-a doua mari crize izbucnite în anii 1970 soluţia a fost deplasată din interiorul Statelor Unite şi al ţărilor capitaliste dezvoltate prin distrugerea sistemului socialist, pe calea războiului secret, în ce priveşte actuala criză globală, primele două reţete americane nu mai pot fi utilizate pentru ieşirea din criză şi pentru evitarea prăbuşirii capitalismului.
Sistemul capitalist mondial nu mai dispune de nici o rezervă şi nici o posibilitate de resuscitare. Acest lucru a fost dovedit o dată când a fost atacat socialismul din Europa şi URSS printr-un război secret şi acum, când se constată ca FMI şi Banca Mondială au fost incapabile să prevadă criza şi să evite contagiunea crizei financiare cu criza economică.
Nu este exclusă nici ipoteza ca aceste două organisme să fi provocat chiar ele criza actuală pentru a crea un haos mondial care să facă necesară apariţia unui guvern mondial .
Ineficienţa măsurilor anti-criză la nivel naţional este constatată în fiecare zi. Iar combaterea crizei la nivel internaţional, în condiţiile actualului sistem capitalist, este la fel de ineficientă. Actuala criză accelerează şi adânceşte procesul de degenerare şi descompunere a sistemului economic capitalist. Va fi afectată baza economică a capitalismului şi structura sa politică şi ideologică. Întreaga lume afectată de criza actuală va tinde spre ideile de stânga, spre o revoluţie, spre înverşunate lupte de clasă pentru a realiza un progres general al societăţii capabil să asigure emanciparea omului la nivel de mase. O ordine absolut nouă se va impune pe plan mondial, convergentă cu problema pusă de revoluţia tehnico-ştiinţifică, adică orientarea întregii vieţi economice şi a ştiinţei economice spre om şi nevoile sale.
Americanul Seymour Martin Lipset, unul dintre cei mai mari sociologi ai secolului trecut, în opera sa intitulată “Omul politic. Bazele sociale ale politicii“ (“Political Man. The Social Bases of Politics”), demonstrează riguros faptul că o clasă muncitoare numeroasă, lovită în interesele sale economice, tinde să impingă societatea spre un regim social economic de tip socialist.
S-ar părea că pentru a scoate SUA din criza actuala Henry Kissinger are intenţia să adapteze politica războiului secret la condiţiile economiei mondiale de astăzi. În articolul deja citat mai sus el vorbeşte de mirajul crizei actuale “ca fiind o ocazie unică pentru diplomaţia creativă.“ (?!) Reamintim că economia mondială se confruntă cu noi probleme: criza alimentară, criza energetică, existenţa unui miliard de oameni din întreaga lume care suferă de foame (conform rapoartelor ONU) şi schimbările climatice.
Henry Kissinger, fost consilier pentru securitate naţională (1969-1975) şi fost secretar de Stat al SUA (1973-1977), în acelaşi articol îndemna generaţia de lideri din noua administraţie de la Casa Alba să “contureze un proiect al destinului SUA şi partenerilor săi potenţiali, asemănător în mare parte, cum s-a procedat cu relaţiile transatlantice în perioada postbelică, doar că acum provocările sunt mai mult politice şi economice decât militare“.
Dacă ceea ce spune Kissinger este adevărat, atunci de ce s-a grăbit secretarul general NATO, Jaap de Hoop Scheffer, să declare, la 30 ianuarie 2009: “ NATO va desfăşura trupe în Arctica pentru a apăra resursele energetice“?
Să nu fie oare tot războiul singura soluţie americană pentru ieşirea din criza actuală şi terminarea împărţirii teritoriale a globului pământesc între cele mai mari puteri capitaliste?
