Noul preşedinte american Barack Obama concluziona că deceniile de concentrare asupra Israelului şi a palestinienilor au distras atenţia SUA de la sarcina, mai urgentă din punct de vedere strategic, de a promova principiile liberale în lumea islamică, şi că acest lucru a permis extremismului islamist să prindă rădăcini şi să se dezvolte.
Schimbare de curs în relaţia SUA-Israel
Orientul Mijlociu are un mod de a se impune în agenda publică, depăşind celelalte priorităţi ale locatarilor de la Casa Albă, indiferent de partidul care se află la guvernare. Pentru George W. Bush, atentatele de la 9/11 au transformat al-Qaeda, extremismul islamist şi ameninţarea Saddam Hussein în principala preocupare a administraţiei sale. Administraţia Bush şi-a început mandatul hotărâtă să evite greşelile predecesorilor. Spre deosebire de Bill Clinton, George W. Bush nu avea nici o intenţie de a contribui personal la procesul de pace dintre arabi şi israelieni. Atentatele teroriste din 2001 au consolidat această hotărâre, iar noul preşedinte Barack Obama concluziona că deceniile de concentrare asupra Israelului şi a palestinienilor au distras atenţia SUA de la sarcina, mai urgentă din punct de vedere strategic, de a promova principiile liberale în lumea islamică, şi că acest lucru a permis extremismului islamist să prindă rădăcini şi să se dezvolte.
Washingtonul revine astăzi la situaţia din 2000, cu problema palestiniană în centrul priorităţilor SUA în Orientul Mijlociu. “Am permis relaţiei noastre speciale cu Israelul să devină exclusivă“, spunea Aaron David Miller, consilier democrat pentru Orientul Mijlociu, într-un interviu acordat “The New York Times” în luna ianuarie. “Ne-am complăcut cu prea multe idei israeliene proaste.” Deşi cei care speră la poziţii importante în administraţia Obama au fost mai puţin direcţi, ideea implicită este că relaţia specială a Statelor Unite cu Israelul se va schimba.
Schimbarea de curs sugerată de mai multe răspunsuri date de susţinătorii lui Obama în ultimele luni readuce soluţionarea conflictului arabo-israelian în centrul diplomaţiei americane în Orientul Mijlociu. În această privinţă, Israelul va fi supus la presiuni pentru a discuta direct cu Siria, sub auspicii americane, şi pentru a restitui Înălţimile Golan în termeni care ar părea inacceptabili. Medierea americană agresivă va aduce la masa negocierilor Fatahul şi noul guvern israelian, în timp ce Hamasului îmblânzit îi va fi oferit un loc neoficial la margine, dacă permite ca rolul conducător să fie preluat de Fatah. Mulţumite de această nouă hotărâre americană de a redefini legătura specială cu Israel (şi de abandonarea operaţiunilor de „eliberare”), Egiptul, Arabia Saudită şi alte state din Golf se vor alătura eforturilor americane de a izola şi mai mult Iranul şi de a obliga regimul de la Teheran să facă unele concesii.
Administraţia Obama va trebui să păşească pe un drum accidentat şi îngust în relaţiile cu Moscova în 2009
Rusia se confruntă cu o versiune deosebit de severă a recesiunii globale. Indiferent de cât de afectată va fi economia sa, este inevitabilă apariţia a două curente politice largi, fiecare din ele cu implicaţii profunde pentru politica externă a Rusiei şi pentru relaţiile SUA-Rusia.
Primul va fi nemulţumirea tot mai mare faţă de activitatea guvernului Putin, ceea ce ar putea duce la o criză politică. Al doilea va fi o cenzură reacţionară: represiune internă sporită şi o accentuare a politicilor externe deja îngrijorătoare.
Dimensiunea şi profunzimea problemelor economice ale Rusiei – şi, aşadar, dimensiunea turbulenţelor politice – vor depinde în principal de două variabile. Prima este declinul rublei. Moneda naţională se depreciază constant, atingând un minim istoric faţă de euro în ciuda faptului că banca centrală a cheltuit 161 miliarde de dolari ca să o protejeze începând de la jumătatea lui septembrie 2008. Este o realitate că rubla a pierdut între 25% şi 30% din valoare; principala problemă de politică este dacă această slăbire poate fi gestionată, asigurându-se o scădere treptată, sau dacă deprecierea se va transforma într-o prăbuşire generată de panică. Deja ruşii au vândut în septembrie în jur de 160 de miliarde de ruble pentru a cumpăra 6 miliarde de dolari – cea mai ridicată cerere pentru dolar de după criza financiară din 1998.
Al doilea factor este preţul petrolului. Anul trecut, veniturile din petrol au reprezentat cel puţin o cincime din PIB-ul Rusiei şi jumătate din veniturile la bugetul de stat. La 40 de dolari barilul, bugetul de stat intră într-un deficit de 3%-4%. În ultimii 8 ani, economia naţională a oglindit fluctuaţiile în preţul petrolului. Aşadar, creşterea economică de 7%-8% estimată pentru 2008 va ajunge la cel mult 1%-2% în 2009. Creşterea zero sau chiar recesiunea nu sunt excluse.
O astfel de situaţie este cea mai periculoasă din punct de vedere politic pentru o ţară a cărei populaţie s-a obişnuit cu venituri în creştere cu 8%-10% în fiecare an din 2000 încoace. Este evident că reacţia va fi una de dezamăgire pronunţată, mai întâi în rândul elitelor şi apoi al publicului larg.
În ciuda scăderii ratei sărăciei de la 20% la 14% în ultimii cinci ani, zeci de milioane de ruşi continuă să ducă o viaţă precară: potrivit unui sondaj recent, 37% din totalul familiilor au bani doar pentru a se hrăni. Şomajul şi inflaţia în creştere (14% era în noiembrie) ar putea scoate oamenii pe străzi.
Periculoasă pentru orice regim, o astfel de dezamăgire ar fi cu atât mai îngrijorătoare într-o ţară în care legitimitatea întregii structuri politice pare a se baza pe popularitatea unui singur om, Vladimir Putin, a cărui faimă uriaşă a fost generată în special de prosperitatea economică relativă din timpul mandatului său. Această legitimitate periculos de redusă va fi pusă la grea încercare în lunile următoare.
Întârzierea sau măcar limitarea consecinţelor politice inevitabile ale crizei economice va fi probabil motivaţia unei alte tendinţe politice: încercarea elitei conduse de Putin, strâns unită în jurul Gazprom, Rosneft, al companiilor de stat şi al „oligarhilor” loiali din industrie, de a contracara criticile prin impunerea unei „verticale autoritariste a puterii”.
Modificarea constituţiei pentru a permite preşedintelui să deţină această funcţie 12 ani consecutiv anunţă implementarea acestei strategii. Amendamentul a fost adoptat cu o majoritate zdrobitoare în ambele camere ale Adunării Federale în doar 3 săptămâni în noiembrie 2008, şi ratificat de toate cele 83 de parlamente regionale în mai puţin de o lună, iar preşedintele Dimitri Medvedev a promulgat-o rapid.
Un scenariu vehiculat la Moscova spune că Dimitri Medvedev îşi va asuma deplina responsabilitate pentru criză şi va demisiona, lăsând Kremlinul în mâinile prim-ministrului Vladimir Putin, care va fi curând reales preşedinte.
Un proiect de act normativ introdus pe 12 decembrie în Dumă extinde definiţia trădării, care se pedepseşte cu până la 20 de ani de închisoare, astfel încât să includă şi “desfăşurarea de activităţi de natură să pună în pericol ordinea constituţională, suveranitatea şi integritatea teritorială” a Rusiei. Exact în aceeaşi zi, Parlamentul a aprobat eliminarea dreptului la proces cu juraţi pentru cei acuzaţi de trădare. Cruzimea cu care trupele speciale de intervenţie, OMON, au atacat protestatarii, jurnaliştii şi privitorii din Vladivostok în weekendul din 20 decembrie 2008 ar putea fi o avanpremieră a ceea ce va urma.
Un contraatac reacţionar va implica de asemenea continuarea şi intensificarea propagandei neîncetate şi asurzitoare care descrie Rusia ca pe o “fortăreaţă sub asediu“ înconjurată de inamici conduşi de SUA în afară, de subminată de “coloana a cincea” a opoziţiei politice democratice în interior.
Cea mai importantă lecţie a relaţiilor lui George W. Bush cu Rusia este aceea că priorităţile de politică externă ale Kremlinului depind de ideologia în schimbare şi agenda de politică internă a conducătorilor Rusiei, mult mai mult decât de orice fac sau nu fac SUA. Motiv pentru care renunţarea de către SUA la tratatul privind rachetele anti-balistice a fost acceptată cu calm în 2002, în timp ce intenţia de a instala un sistem antirachetă a provocat furia Moscovei în 2007. Dacă reacţia câştigă teren acasă, Kremlinul va continua o politică externă ostilă sau de-a dreptul agresivă de renaştere şi revanşă, menită între altele să distragă atenţia de la şi să justifice represiunea internă. Recuperarea avantajelor geostrategice pierdute o dată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice va rămâne obiectivul fundamental al Moscovei, mai ales pe teritoriul fostei URSS.
Administraţia Obama va trebui să păşească pe un drum accidentat şi îngust în relaţiile cu Moscova în 2009, pendulând între apropierea de Moscova în probleme-cheie de interes comun: Iran, apărarea anti-rachetă, neproliferare, terrorism pe de o parte, şi scopul strategic mai larg de sprijinire a consolidării democraţiei în Rusia.
Nevoia unei abordări îndrăzneţe a Asiei
Barack Obama a vorbit puţin despre Asia. În comparaţie cu dezastrul economic din Statele Unite şi crizele din Orientul Mijlociu, Asia poate părea o mare liniştită. Însă în adâncime sunt curenţi tumultuoşi, iar costurile unei crize economice sau politice în Asia ar putea pune în umbră problemele cu care se confruntă SUA. Viitorul SUA este legat de cel al Asiei, şi succesul actualei administraţii va fi privit şi prin prisma asiatică.
În plină criză economică, Asia continuă să furnizeze aproape două treimi din producţia globală, majoritatea bunurilor fiind exportate în Occident. Însă Japonia, China şi alţi producători importanţi deja se confruntă cu scăderi masive ale exporturilor, iar Japonia, a cărei producţie industrială a scăzut cu aproape 8% în noiembrie, a intrat deja oficial în recesiune. Fabricile de produse de consum din China disponibilizează angajaţi sau îşi închid porţile, iar numeroşi experţi avertizează că, dacă situaţia economică se înrăutăţeşte în regiunile mai sărace din interiorul continentului, China s-ar putea confrunta cu mişcări sociale. Chiar şi noii „tigri în miniatură”, ca Vietnamul, îşi reduc previziunile privind creşterea economică.
Pericolul este că în anii următori, economiile asiatice fragile s-ar putea orienta spre aranjamente comerciale exclusive sau ar putea lua măsuri de protejare a pieţelor interne, în parte la cererea cetăţenilor. Aceasta ar compromite creşterea economică de câteva decenii încoace, mulţumită căreia milioane de persoane din Asia au scăpat de sărăcie şi din care au avut de câştigat şi companiile şi consumatorii occidentali. De aceea, preşedintele Obama probabil se va orienta spre sprijinirea ratificării Acordului de Liber Schimb Coreea-SUA şi să folosească aprobarea lui ca punct de plecare pentru o nouă rundă de negocieri de liber schimb cu Asociaţia Naţiunilor Sud-Est Asiatice (ASEAN) şi Japonia. Dacă SUA se vor grăbi să joace un rol important, vor creşte şansele negocierilor de liber schimb la nivel regional, şi ar ajuta Japonia şi China să aibă încredere una în cealaltă şi să coopereze, în loc să concureze, într-un mediu multilateral.
Discuţii publice la nivel înalt între SUA şi ţările asiatice privind modalităţile de depăşire a crizei economice, cooptarea Japoniei, a Coreei, a Chinei, a Indiei, a Indoneziei şi a altor ţări într-un summit în care să fie analizate “lecţiile” crizei financiare din Asia din 1997 şi ale politicilor japoneze (eşuate) de stimulare a cheltuielilor guvernamentale din anii 1990 ar putea conduce la o serie de iniţiative care să se bucure de mai mult consens decât summitul G-20 complet irelevant organizat de fostul preşedinte american George W. Bush în noiembrie 2008.
Economia nu este singura capcană pentru politica asiatică a preşedintelui Obama. Problemele politice şi de securitate din Asia sunt complexe şi necesită o abordare nuanţată din partea SUA. Eşecul discuţiilor în şase privind dezvoltarea capacităţilor nucleare ale Coreei de Nord înseamnă că secretarul de stat Hilary Clinton va trebui să pornească de la o acceptare de facto de către SUA a unei Corei de Nord înarmate nuclear, care pare interesată doar de un vals diplomatic fără sfârşit. Preşedintele Obama şi secretarul de stat Clinton trebuie să stabilească dacă are vreun sens să trimită oficialii americani înapoi la o altă rundă de negocieri, atâta timp cât alţi participanţi la discuţii par mulţumiţi de status quo.
Consolidarea relaţiilor sino-americane are o miză uriaşă atât pentru Washington, cât şi pentru Beijing. Cu toate acestea, divergenţele pronunţate în legătură cu politicile privind Burma şi Tibet, precum şi continua acumulare de capabilităţi militare a Chinei pot complica relaţiile, mai ales dacă declinul economic va spori nervozitatea liderilor chinezi. Administraţia Obama ar trebui să reziste tentaţiei de a pune relaţiile dintre SUA şi China mai presus de cele cu aliaţii săi sau cu Asia în ansamblu.
Mai este şi spectrul instabilităţii democraţiei în întreaga Asie, din Thailanda până în Japonia. Nici un preşedinte nu-şi doreşte un eşec al democraţiei în timpul mandatului său, şi un rol-cheie al politicii lui Obama pentru Asia ar trebui să fie sprijinirea guvernării democratice în rândul statelor aliate şi prietene, prin dialoguri oficiale şi neoficiale. Preşedintele Obama are în faţă provocări cum nimeni altcineva nu a avut în istoria recentă.
Japonia – partenerul tradiţional din Asia
Succesul probabil al Partidului Democrat al Japoniei în alegerile parlamentare din acest an ar putea marca începutul unei noi ere în politica japoneză şi ar putea avea un impact semnificativ asupra relaţiilor administraţiei Obama cu cel mai apropiat aliat al său în Asia.
După ce a părut să-şi revină la începutul acestui deceniu, Japonia se confruntă din nou cu o multitudine de probleme grave, de la un sistem politic paralizat la o economie intrată din nou oficial în recesiune. Alegătorii japonezi, ca şi cei americani, vor o schimbare, iar succesul probabil al Partidului Democrat în alegerile parlamentare din acest an ar putea marca începutul unei noi ere în politica japoneză şi pune capăt dominaţiei de peste o jumătate de secol a Partidului Democrat Liberal. Un guvern PDJ nu doar va adopta politici noi, ci ar putea avea un impact semnificativ asupra relaţiilor administraţiei Obama cu cel mai apropiat aliat al său în Asia.
Ichiro Ozawa, şeful PDJ, şi-a petrecut ultimele două decenii încercând să învingă PDL-ul, în principal prin măsuri populiste, ca reformarea sistemului fiscal, îmbunătăţirea serviciilor sociale şi distanţarea Japoniei de politicile SUA – mai ales de cele legate de războiul împotriva terorismului. El şi-a afirmat nu o dată dorinţa de a colabora mai strâns cu ONU în problemele internaţionale şi de a evita implicarea în activităţile militare globale ale SUA.
Preferinţele politice ale lui Ozawa stârnesc îngrijorare în rândul susţinătorilor “alianţei puternice” de ambele părţi ale Pacificului. De asemenea, el pare mai pro-China decât liderii japonezi din ultima vreme, care au echilibrat încet, dar sigur beneficiile economice ale unei relaţii sino-japoneze mai strânse cu preocupările legate de influenţa politică şi puterea militară în creştere ale Beijingului.
Chiar dacă va câştiga, Ozawa nu va avea mână liberă să impună noi politici interne şi externe. PDJ este subminat de dispute interne. Tinerii “lupi” ai politicii externe sunt neliniştiţi de propunerea conducătorilor lor de a strânge relaţiile cu ONU sau China. Alţii sunt sceptici că programul PDJ privind încurajarea masivă a cheltuielilor în scopul repornirii economiei va avea mai mult succes decât politicile de creditare eşuate promovate de PDL în anii 1990. Mai mult, dacă după ce ajung la putere democraţii eşuează, tinerii politicieni din întregul spectru ar putea prefera să-şi unească eforturile, modificând astfel radical scena politică japoneză.
Chiar dacă alegătorii japonezi dau un verdict clar în aceste alegeri, oricine va câştiga se va confrunta cu o provocare economică uriaşă în 2009. Încetinirea economică globală este resimţită de principalii exportatori japonezi, ca Toyota, iar efectul de domino asupra numeroşilor furnizori japonezi ai multinaţionalelor va avea un impact generalizat asupra unei economii deja fragile.
Fără o politică guvernamentală fermă de scădere a impozitelor şi fără reluarea reformelor iniţiate de fostul prim-ministru Junichiro Koizumi, câştigurile economice ale Japoniei de la începutul deceniului riscă să fie pierdute, iar ţara s-ar putea confrunta cu încă un “deceniu pierdut“. Împreună cu declinul prelungit al economiei americane, economia globală va fi profund slăbită de problemele care afectează cele mai mari două economii ale lumii.
Administraţia Obama are nevoie de tot ajutorul pe care îl poate primi pentru a putea repune pe picioare economia şi a asigura stabilitatea în întreaga lume. Fără îndoială Obama va găsi numeroase domenii de interes comun cu un posibil guvern Ozawa, dar ambii trebuie să înveţe din politicile ineficiente adoptate în timpul recesiunii Japoniei din anii 1990. Ambii ar trebui să recunoască faptul că parteneriatul lor trans-pacific poate fi un instrument puternic pentru rezolvarea unora dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă, dar ambii trebuie să acţioneze cu hotărâre.
De aproape cinci decenii, alianţa SUA-Japonia a stat la baza păcii şi a securităţii în Asia Pacific. Alianţa a permis dislocarea avansată a zeci de mii de soldaţi americani şi colaborarea dintre cele două state într-o gamă largă de probleme de securitate. În prezent, aceeaşi alianţă este pusă la încercare de ascensiunea economică şi militară a Chinei, de continuarea crizei în Coreea de Nord şi de lupta pentru menţinerea ritmului reformelor democratice în regiunea Asia-Pacific.
În timp ce Asia se confruntă cu aceste schimbări, Statele Unite şi Japonia trebuie să-şi reorienteze parteneriatul spre o colaborare pentru sprijinirea liberalizării politice şi economice a regiunii. Washingtonul şi Tokyo ar trebui să consolideze şi să promoveze perspectiva ca democraţia, economia de piaţă şi politicile de securitate transparente să devină o regulă în Asia în secolul al XXI-lea. Pe scurt, alianţa SUA-Japonia ar trebui să fie instrumentul principal al ambelor ţări în gestionarea, prevenirea şi utilizarea cât mai adecvată a multitudinii de schimbări ce au loc în Asia.
Sarcinile principale pentru Washington şi Tokyo sunt dezvoltarea de noi capabilităţi, eliminarea barierelor împotriva cooperării de securitate, şi dezvoltarea de concepte comune de operaţiuni militare menite să facă faţă provocărilor din Asia şi nu numai. Această agendă este una ambiţioasă, dar şi necesară. În ultimul deceniu, Statele Unite şi Japonia au făcut primii paşi pentru a răspunde la aceste provocări, adaptând treptat alianţa la o nouă agendă. Totuşi, această încercare de transformare a alianţei a fost permanent împiedicată de regimul de restricţii impus asupra politicii de securitate a Japoniei de constituţia sa, încă de acum şase decenii, şi şi-a pierdut elanul în timpul mandatului lui Junichiro Koizumi. De pe această bază de progres cu întreruperi, depinde acum de membrii noii administraţii SUA şi de omologii lor japonezi să relanseze progresul şi reforma.
Sunt patru domenii în care există o cerere tot mai mare de operaţiuni comune ale SUA şi Japoniei: apărarea anti-rachetă, menţinerea superiorităţii aeriene, securitatea maritimă şi operaţiunile de atac. Acestea sunt cele mai sofisticate domenii ale operaţiunilor militare contemporane şi, pe măsură ce SUA şi Japonia fac eforturi să-şi consolideze cooperarea în acest domeniu, acţiunile lor le vor obliga să rezolve probleme fundamentale pentru relaţia lor, aşa cum este interdicţia japoneză asupra autoapărării colective.
Dosarul proliferării armelor nucleare
Preşedintele american Barack Obama a promis schimbări majore în diplomaţia americană şi a criticat repetat administraţia Bush atât pentru substanţa, cât şi pentru stilul politicii sale externe. Obama a promis mai multă negociere şi mai mult multilateralism – şi mai puţin zăngănit de săbii şi unilateralism de tipul „accepţi condiţiile noastre, sau salutare”. Dar, dacă subiectul-cheie al campaniei lui Obama a fost Irakul, cea mai mare problemă cu care se va confrunta este contracararea proliferării armelor nucleare, Iranul şi Coreea de Nord fiind primele pe agenda de lucru.
Cu privire la acest subiect, sunt uimitoare asemănările dintre campania lui Obama şi cel de-al doilea mandat al preşedintelui George W. Bush. Date fiind contraperformanţele recente ale lui Bush, continuitatea între cele două preşedinţii este îngrijorătoare, nici Coreea de Nord, nici Iranul nefiind pregătite să renunţe de bunăvoie la programele nucleare sau balistice.
Eşecul jenant înregistrat recent în negocierile în şase evidenţiază clar că, în mandatul Obama, toate vor fi vechi şi nouă toate. Aceste negocieri sunt exemplul clasic al diplomaţiei multilaterale, adoptate încă din 2003 cu o diferenţă exagerată faţă de Coreea de Nord, Phenianul fiind curtat cu o delicateţe de invidiat. Coreea de Nord a cerut compensaţii şi pentru simpla prezenţă la masa negocierilor, a smuls concesie după concesie, a renegociat la nesfârşit capitole care fuseseră închise şi a sfârşit prin a nu da nimic important la schimb.
Când a fost supusă la presiuni, Coreea de Nord a ripostat, ameninţând cu distrugerea Coreei de Sud. Ultima dată, la Beijing, Phenianul a refuzat să semneze ceea ce negociatorii americani susţin că a acceptat verbal – şi anume verificarea promisiunii de abandonare a programului nuclear.
În dosarul iranian, tot de cinci ani încoace George W. Bush a susţinut o diplomaţie europeană fermă. Europenii au oferit tot felul de recompense pentru a convinge Iranul să-şi abandoneze programul nuclear, în schimbul unui alt tip de relaţie cu Europa şi SUA. Fapt care nu a produs nici o schimbare în obiectivul strategic al Iranului de obţinere de armament nuclear. Singura consecinţă reală este că Iranul e cu cinci ani mai aproape de atingerea acestui obiectiv. Acum dispune de know-how local pentru gestionarea întregului ciclu nuclear.
Alternativa Obama: “Să oferim regimului iranian o alegere clară”, folosind recompense şi sancţiuni pentru a convinge Iranul să renunţe la aspiraţiile sale nucleare. Exact asta au facut şi administraţia Bush, şi europenii. Poate reuşi administraţia Obama acolo unde cei mai elocvenţi europeni au eşuat?
În ce priveşte Coreea de Nord, preşedintele Obama a spus doar generalităţi, iar cu liderii iranieni doreşte o întâlnire. Fostul preşedinte american George W. Bush a evitat să se întâlnească personal cu liderii de la Teheran pentru că a considerat că un astfel de demers ar putea fi interpretat ca un act de legitimare a regimului iranian.
Până în prezent, nici Coreea de Nord, nici Iranul nu sunt pregătite să renunţe de bunăvoie la programele nucleare sau balistice. Greşeala administraţiei Bush a fost că a crezut că negocierea şi concesiile reciproce pot contribui la atingerea scopului SUA: acela de a pune capăt ameninţărilor cu proliferarea emise de Phenian şi Teheran – în timp ce obiectivele celor doi adversari ai SUA erau exact invers. Ei au reuşit să câştige timp pentru a-şi perfecţiona şi extinde programele nucleare, pentru a obţine cât mai multe recompense şi a-şi asigura legitimitatea pe scena mondială.
Iranul şi Coreea de Nord şi-au atins scopurile prin diplomaţie. SUA nu au reuşit să le atingă pe ale lor. Cum va putea reuşi noua administraţie Obama? În primul rând, prin sprijinul Chinei care are o influenţă reală asupra Coreei de Nord şi l-ar putea aborda pe Kim Jong Il într-un mod imposibil de realizat în formatul de negocieri în şase.
Opţiunile în dosarul iranian sunt mai limitate, dar un început bun ar putea fi efortul susţinut de a înlocui regimul şi susţinerea unei eventuale decizii a Israelului de a ataca facilităţile nucleare ale Iranului.
Abordarea adoptată de preşedintele Obama în privinţa statelor-problemă va continua o parte din politicile administraţiei Bush, care au încercat fără succes să pună capăt proliferării armelor nucleare.
Administraţia Obama şi America Latină
Preşedintele Obama nu a pus vreodată piciorul în America de Sud. Însă lipsa lui de experienţă poate fi compensată prin cultivarea unui tip de relaţii personale care au o importanţă unică în America Latină. Noul preşedinte, membru al unui partid politic care datorează multe sindicatelor americane, ar putea fi surprins de susţinerea de care se bucură comerţul liber în regiune.
Parteneriatul pe care Obama şi Inacio “Lula” da Silva preşedintele Braziliei (fost lider sindical) l-ar putea construi pe un teren comun de valori va remodela viitorul relaţiilor SUA cu Brazilia şi cu restul Americii Latine pentru următoarele câteva decenii. Obama va învăţa de la Lula că majoritatea liderilor politici ai regiunii – chiar şi din „stânga” tradiţională – sunt devotaţi politicilor responsabile de economie de piaţă şi guvernării democratice. Tipul de populism autoritarist al preşedintelui Venezuelei, Hugo Chavez – care oferă săracilor pâine în schimbul sacrificării libertăţii –, nu prea are succes în rândul adevăraţilor democraţi.
Preşedintele Obama va pune probabil accent pe angajamentul SUA de a lupta împotriva sărăciei structurale şi a foametei, care-i cuprind pe mulţi dintre cetăţenii acestei regiuni. De asemenea, pe susţinerea unor reforme în sistemele de educaţie şi eliminarea analfabetismului, astfel încât oamenii din toate clasele sociale să aibă instrumentele de bază pentru a-şi trage la răspundere guvernele şi pentru a profita de locurile de muncă noi şi mai bine plătite create de economiile emergente. Şi ar trebui să amintească vecinilor săi că statul de drept, instituţiile democratice puternice, codurile fiscale şi de muncă simplificate şi protejarea drepturilor de proprietate intelectuală şi a investiţiilor private sunt elemente indispensabile ale creşterii economice.
Date fiind istoria sa personală unică şi charisma sa, preşedintele Obama ar putea reuşi să îngroape moştenirea paternalismului şi a gândirii de tip “sumă zero” (în care doar SUA câştigă) care a afectat relaţiile dintre SUA şi restul continentului american. Liderii din regiune nu aşteaptă de la noul preşedinte al Statelor Unite o reţetă regională de succes scrisă pe tăbliţe de piatră, ci se aşteaptă la relaţii solide, bazate pe respect, cu un preşedinte american interesat de construirea unui parteneriat autentic cu vecinii săi.
