Cel puţin 100.000 de oameni se aflã în capitala Belgiei fiindcă Bruxelles-ul este şi “capitala de facto a Europei”. Dintre aceştia doar 50% lucrează în instituţiile europene, restul activând într-un “sector privat”, dificil de vizualizat din România, dar bine articulat şi – poate ce este foarte important – deosebit de influent.
Specificul Bruxelles-ului constă în conglomeratul instituţiilor europene şi a unei comunităţii create în jurul acestora, care a condus la formarea unui segment aparte numit „actori ai Uniunii Europene”. Ultimii ani au confirmat o coagulare în jurul „Pieţei Schuman” a principalilor factori de decizie. Pe lângă instituţii, este vorba şi de puternicul sector privat, reprezentat de companiile europene şi internaţionale, federaţii industriale, presa europeană şi sectorul neguvernamental. Bruxelles-ul este principalul pol de presă mondial, cu sute de ziarişti acreditaţi.
Să vedem însă cum s-au format aceste grupuri de interese din capitala europeană? Să ne imaginăm că cei de la MIELE doresc să explice Comisiei Europene părerea lor despre propunerile legislative pentru reducerea consumului casnic de energie. După aceea, vin delegaţii WHIRLPOOL să explice Comisiei versiunea lor, iar într-o săptămână sosesc şi cei de la PHILIPS cu acelaşi subiect. E prea complicat şi ineficient, iar prin urmare se recomandă “coagularea grupurilor industriale” în asociaţii europene (grupuri de interese), cu Adunări Generale ale membrilor şi, pe cât posibil, Secretariat permanent în Bruxelles. Astfel se pot prezenta “opinii comune ale industriei despre acel subiect”. Un exemplu concludent pentru cele menţionate mai sus este CECED – Comitetul European al Producătorilor de Echipamente Casnice – grupare din care fac parte şi Miele, şi Whirlpool, şi Philips, dar şi alte mărci binecunoscute precum Bosch sau Electrolux. Asociaţia îşi exprimă foarte vizibil opinia despre subiectul menţionat, în numele sectorului pe care este împuternicit să îl reprezinte, conform statutului organizaţiei: “CECED contribution to sustainable energy public debate“.
În anul 2009, am coordonat o cercetare în care încercam identificarea bugetelor de comunicare pentru grupurile de interese industriale din capitala Europei. Obţineam atunci peste 158 milioane de euro anual pentru acest sector. Vreau să subliniez că studiul realizat este doar indicativ, neavând veleităţi academice, dar care ne prezintă o piaţă atractivă pentru principalele firme de consultanţă mondiale. Nu întâmplător avem în Bruxelles peste 300 de astfel de companii de consultanţă, forţa principală fiind anglo-americane precum Ogilvy, Edelman, Burson Marsteller, Hill and Knowlton, Fleishman-Hillard sau Grayling.
ONG-urile sunt privite cu mare atenţie în lumea capitalei Europei. Alături de instituţiile europene şi de “grupuri de interese industriale”, ONG-urile întregesc “triunghiul de aur”, al celor care contribuie la “producerea” legislaţiei europene. Organizaţiile neguvernamentale sunt structuri instituţionalizate de natură privată, ce pot activa fie ca şi grupuri informale, fie ca persoane juridice, şi care sunt independente în raport cu orice autoritate publică. Ele nu urmăresc nici accesul la puterea politică, dar nici obţinerea de profit.
Există sute de ONG-uri la Bruxelles, majoritatea formate dintr-o persoană sau două, care îşi desfăşoară activitatea dintr-o finanţare anuală provenită în special de la Comisia Europeană. Acţiunile lor sunt importante în special în mecanismul “comunicării UE” către cetăţenii europeni. Există şi anumite “ONG-uri mărci”, care se remarcă în anumite politici sectoriale. Majoritatea au un secretariat propriu în Bruxelles-ul european, cu persoane plătite şi strategii de comunicare bine puse la punct. Activităţile de lobby ale acestora sunt foarte eficiente în marea majoritate, reuşind să se impună în faţă deciziilor celor din industrie, în toate aspectele dezvoltării europene.
Cele mai puternice sunt ONG-urile de mediu, grupate în “Green 10”, cu comunicări comune deosebit de influente. Privind atent activitatea WWF (World Wildlife Fund) de la Bruxelles, observăm că biroul UE structurează clar priorităţile pe temele europene de actualitate. Bine apreciate la Bruxelles sunt şi Oxfam, Caritas Europe, Solidar, Social Platform, European Public Health Alliance, CONCORD, Inclusion Europe, Transparency International şi Amnesty International.
Aşa numitele think tank-uri (centre de gândire) au şi ele un rol deosebit în lumea afacerilor europene. O statistică recentă ne arată că avem un număr de aproximativ 50 de centre de gândire inserate în capitala Europei. La Bruxelles principalele idei politice nu se lansează noaptea, prin intermediul televiziunilor comerciale, ci există o abordare structurată: un centru de gândire efectuează o cercetare pe politica respectivă, se organizează un eveniment public la care se invită principalii actori UE, presa mediatizează evenimentul, iar clasa politică începe discuţia pe subiectul indicat.
În plus, fiecare ţară este reprezentată instituţional la Bruxelles. România, ca ţară membră a Uniunii Europene, dispune de o Reprezentanţă Permanentă pe lângă Uniunea Europeană. Chiar şi ţările care nu sunt membre ale UE dispun de reprezentări similate şi aici mă refer la exemple precum Croaţia, SUA sau chiar Australia.
Reprezentarea permanentă în Bruxelles la nivelul regiunilor şi oraşelor cuprinde o “agomeraţie” de peste 400 de entităţi juridice, în care lucrează permanent cel puţin 2.000 de persoane. Câteva exemple: fiecare din cele 20 de regiuni italiene au un birou în Bruxelles-ul european (precum: Veneto, Piemonte) şi toate cele 16 landuri germane sunt şi ele vizibile cu staff permanent în capitala Europei. S-au creat şi asociaţii naţionale pentru interacţia cu Bruxelles-ul. Casa Regiunilor din Slovacia reprezintă cele 8 regiuni slovace, având în secretariat persoane trimise din fiecare regiune, dar şi experţi care se ocupă de managementul proiectelor europene sau comunicarea externă.
Oraşele sunt şi ele prezente cu apariţii precum: Amsterdam, Londra, Stockholm sau chiar Riga. Există unele asociaţii europene care trebuie amintite pentru a întregi poza reprezentării regiunilor şi oraşelor la Bruxelles: Eurocities, Consiliul European al Municipalităţilor şi Regiunilor sau Adunarea Europeană a Regiunilor.
Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 39 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles de 14 ani. Predă cursul de “Tehnici de comunicare în UE” la universităţi din Bruxelles şi Gorizia (Italia). Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării.
